03 aprilie 2009

Călătorie bogată, trafic redus


Pentru un timp, probabil pînă în jurul datei de 25 aprilie, ritmul de apariţii va fi redus. Plec într-o călătorie care îmi va arăta multe dar îmi va lăsa puţin timp de scris. Cer îngăduinţă celor ce frecventează acest blog şi îi asigur că voi reveni la ritmul obişnuit.
Nimic politic - numai politică



Încă o dată - dar nu ultima dată - despre capacitatea fascinantă şi vicioasă a României politice de a genera provincialism. Rezultatul acestui proces nu e interesant. E pur şi simplu rudimentar, ca orice produs care îngustează şi închide realitatea. Însă psihologia şi intrumentele acestui salt continuu în auto-izolare sînt cu adevărat uimitoare.

De cîteva luni bune, România e parte - preponderent involuntară - a crizei financiare şi economice globale. Această împrejurare nefericită a tîrît statul român în actualitate, transfomîndu-l în componentă a marii probleme est-europene, la rîndul ei parte a mega-problemei „pieţelor emergente”. O suită de evenimente dure au omogenmizat rapid spaţiile naţionale, eliminînd tocmai anonimatul tihnit al zonelor „ de mîna a doua”. Toate fostele ţări „lipsite de importanţă” au devenit, manifest, foarte importante. Asta înseamnă, printre altele, că state ca România au fost somate de cursul neaşteptat al istoriei să se poziţioneze cognitiv, să pledeze şi să comenteze, să treacă prin propria conştiinţă datele crizei. Cum răspunde sistemul politic?

Adîncindu-se şi mai convins în trivialitatea zgomoasă care trece, pe ecranul media românesc, drept dezbatere. În timp ce, la Londra, summit-ul G20 lua decizii care fixează un nou cadru istoric pentru est, la Bucureşti continua parada măruntă şi îndărjită a mizeriei polemice. Confuzia între problematic şi adversarial e uriaşă. De fapt, automatismul uneltirii şi defăimării înlocuieşte, în întregime, orice tentativă de problematizare autentică. Prin urmare, problema Justiţei falimentare a României nu există, pentru că pe locul ei a fost aşezată defăimarea Monicăi Macovei. Asta nu dovedeşte doar că Giorgy Frunda şi Adrian Sverin sînt polticieni de inters naţional doar în minutele îngăduite de instincte joase. Dovedeşte şi altceva, la nivel de grup şi mentalitate politică: discursul anarhic şi ironic, insulta, incoerenţa dizolvantă sau, dimpotrivă, limbariţa orientată impun un zgomot absolut şi o derută permanentă, o schimbare de subiect care înlocuieşte orice subiect înainte de începe vreunul.

S-ar putea crede că e vorba de pitoresc lingvistic şi temperament social. Evident, o asemenea performanţă ar fi imposibilă în absenţa acestor ingrediente. Pitorescul şi temepramentul sînt tonalităţi naturale. Cupola isterică a dezbaterii noastre publice e cu totul altceva: un act premeditat.
Încă un exemplu: lista de candidaţi PD-L la europarlamentare. Lista e, în mod evident, o noutate. E, poate, primul caz în care unul din „blestematele” noastre partide dovedeşte că ţine cont de deziderate publice. Alegătorii şi comentatorii au cerut demult şi în zadar o corecţie care să aducă în lumea închisă a politicienilor oameni din alte zone, de alte vîrste şi de discurs radical diferit. PD-L a reuşit exact asta. Parţial, cu greutate, după neînţelegeri regretabile (cazul Alinei Mungiu Pippidi care ar fi fost - dacă mergea pînă la capăt - o prezenţă naturală pe liste). Oricum, PD-L a făcut pasul pe care partidele îl simulează sau refuză să îl facă. Rezultatul: aceiaşi gazetari care cereau apropierea partidelor de lumea civilă, nu mai văd nici un merit în confluenţa PD-L societate civilă şi găsesc o pădure de noduri în papură pe aceaşi listă. Evident, în politică pierderile sînt întotdeauna mai mari decît idealurile. Chiar dacă pălesc în faţa perfecţiunii, cîştigurile modeste ale politicii sînt, totuşi, extrem de importante. Un comentator cu simţ public ar fi observat, poate, că premiera adusă de listele PD-L înlătură un tabu şi stabileşte un precedent. Altfel spus, face ceva pentru viitor. Iar amenajarea viitorului e principalul obiect al vieţii şi politicii cu adevărat publice.

Înţelesul comentariului de neîncetată hărţuială şi des-considerare care face, la noi, dezbaterea publică e cu totul străin de virtuţile criticii şi de libertăţile variate ale expresiei. Rezultatul căutat şi scontat al acestui reactor verbal stupid nu e nici pitorescul, nici nervul. E fuga de realitatea deschisă şi fuga spre realitatea redusă la intimitate promiscuă: noi între noi. Prin centrul ei politic, lumea românească vrea să rămînă aşa cum e, să nu se amestece, să nu se diversifice, deschidă şi împrospăteze. Această aplecare mărturiseşte o frică extraordinară de istorie şi propune ca soluţie de viaţă repaosul cu orice preţ. Iar preţul e fabulos. Toată logoreea dizolvantă care închipuie politica şi conştiinţa ne răpeşte şansa de a ajunge ceva sau undeva şi ne oferă un singur lcuru: supravieţuirea în mizerie şi fragmentare.

De aici diferenţa cumplită între absenţa României şi prezenţa unor state ca Polonia sau Cehia, în viaţa europeană. Criza pe care o traversaeză economia verifică riguros această sciziune. Cehia şi Polonia au avut, ca întotdeauna, ceva de spus, au articulat o poziţie, pentru că au mai făcut aşa ceva şi pentru că spaţiul lor public gîndeşte, nu sporovăieşte. Relieful european al Poloniei a fost confirmat - cu argumente bune sau rele - de opoziţia la tăvălugul Constituţional european. Primul Ministru ceh Topolanek s-a opus recent revenirii la metodele keynesiene în abordarea crizei şi asta nu pentru că Topolanek era, în acel moment, şeful guvernului care deţine Preşedinţia UE ci pentru că istoria politică şi economică postcomunistă a Cehiei a concretizat o viziune. România publică nu poate articula aşa ceva, pentru că e prea ocupată cu dezordinea, prea obişnuită cu supravieţuirea marginală şi prea convinsă că repaosul garantează absenţa riscurilor. Aşa şi e. Cine ştie să evite, n-are ce să păţească (dar nici ce să cucerească). Iar cine ştie să întreţină cearta, neîncrederea şi minimalizarea perpetuă, evită cel mai bine.

Consumul istovitor pe care îl presupune apocalipsa de fiecare zi a politicii şi presei româneşti e total. El mistuie orice punct de referinţă, orice putinţă de orientare şi alegere, orice scară de valori şi, de fapt, orice formă de auto-critică a societăţii. Lumea românească bălăcăreşte absolut şi reuşeşte, astfel, să se anuleze şi să se premieze, în acelaşi timp. Sentimentul indus de mediile de informare şi de politicieni spune că, pînă la urmă, sîntem toţi la fel de hoţi, proşti şi ticăloşi. După care aceaşi voce conchide că asta e bine. Sîntem aşa cum sîntem dar sîntem români, la fel, solidari, uniţi şi în familie.

E enorm de discutat şi de descoperit în această desfătare colectivă şi destructivă. Pe de o parte, setea de repaos şi nemişcare trebuie să aibă rădăcini într-o psihologie abisală profund în neregulă. La fel, frica de nou, de deschidere şi de descoperire. Pe de altă parte, acest mecansim care ştie să anihilize funcţia critică a societăţii menţine România mult în afara timpurilor şi formelor politice pe care îşi închipie că le trăieşte. Nu sîntem nici în secolul XXI - căci acest secol e o formă istorică nouă care presupune aderenţa voluntară a naţiunilor la sisteme economice şi politice globale, în vreme ce noi sîntem biruiţi de atracţia spre autoscopie. Nu sîntem nici măcar în proces de modernizare - pentru că asta presupune o diferenţă clară între „politic” şi „politică” (după o observaţie pe care o datorez unei conversaţii cu Cristian Preda). Avem „politică” dar asta însemană doar că avem dexteritatea inferioară a vacarmului. Conceptul de „politic” e altcea: capacitatea unei societăţi de a gîndi critic şi de a se administra efectiv. Iar asta nu avem şi nu putem.
TRU şi simplu


Aşa cum, probabil, n-au remarcat destui cititori ostili ai acestui blog, numele meu este Traian Ungureanu. Nu Traian Răzvan Ungureanu. Răzvan e o adăogire inventată şi pusă în circulaţie, cu deplină rigoare jurnalistică, de grupul de presă Realitatea. Răzvan nu e al meu ci îi aparţine, de drept şi notarial, lui Mihai Răzvan Ungureanu. Doi Ungureni sînt un pic prea mult pentru presă şi provoacă accidente de identificare în lanţ.

Mulţi prieteni jurnalişti îmi spun TRU şi au impresia că R vine de la Radu (asta pentru că pe tatăl meu îl chema Radu). Nu e aşa. TRU vine, sută la sută, dintr-un joc de cuvinte care adună, Traian şi Ungureanu într-un rezumat de trei litere, cu aluzie la englezescul true.

Formula TRU are o poveste interesantă care descrie destul de bine mecnaismele prin care un nume se naşte şi îşi are de grijă, deseori, dincolo de voinţa purtătorului. Cred că istoria merită să fie povestită, măcar pentru că luminează un moment şi un număr de oameni a căror influenţă e încă vizibilă în viaţa publică a Româneiei.

TRU a apărut acum aproape 30 de ani, imediat după ce am debutat în paginile revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Erau vremuri umilitoare pentru cuvîntul scris, însă redacţia Vieţii Studenţeşti era sau dădea impresia că este o rezervaţie de oarecare îngăduinţă. În numele „nebuniilor de tinereţe” sau, mai degrabă, pentru a creea o vitrină de aparentă tolernaţă, Secţia de Presă de pe lîngă CC al PCR, care conducea direct şi strict, toată presa cotidiană, îngăduia lucruri inadmisibile în ziarele „serioase” şi „grele”. Însă explicaţia cea mai directă stă, probabil, în calitatea remarcabilă a jurnialiştilor. „Viaţa Studenţească” şi „Amfiteatru” erau garantate politic de cota inevitabilă de impostori aflaţi la începutul carierei de activist de partid, însă numărul oamenilor de mare talent şi bună cultură din redacţie era impresionant.

Am fost depistat într-un cenaclu al studenţilor de la Filologie şi imediat „racolat” de Dinu Flămând, redactor la Amfiteatru, poet remarcabil şi mare traducător de poezie portugheză. Am găsit în redacţie o distribuţie de cea mai bună calitate şi o atmosferă febrilă de inovaţie stilistică. Am înţeles rapid că nucleul redacţiei făcea pe rupte un jurnalism de imaginaţie şi culoare, exersa formate şi unghiuri vii, complet diferite de tîmpenia cenuşie a presei oficiale de partid. Motoarele acestei mici fabrici de frondă şi litere erau gazetarii care au dat, practic, prima generaţie de presă de după 1989.

Ioan Buduca era un fac totum de talent inflaţionar şi conducea aşa numita competiţie a „titliştilot”, în care am plonjat rapid şi de la care am învăţat să am simţul titlului. Curînd, în redacţie a sosit regretatul Radu G. Ţeposu, proaspăt surghiunit de la Flacăra de una din crizele de autoritate ale lui Adrian Păunescu. Radu era un ziarist complet şi a recalibrat Viaţa Studenţească în totalitate, de la stil şi punere în pagină, la tehnici tipografice şi calibrare a informaţiei.

Cornel Nistorescu încheiase etapa Viaţa Studenţească dar era un apropiat al redacţeiei şi cine voia să înveţe anchetă şi reportaj avea ce lua de al el. Dan Pavel sosise odată cu mine şi era un partener de interminabile peroraţii filozofice, din care au rămas, şi azi, o legătură stabilă şi pasiunea pentru cărţi. Sorin Roşca Stănescu era o prezenţă oarecum dfierită: mai puţin ataşat grupului nostru dar mereu în acţiune şi mereu mai informat asupra realităţii din teren. Patrel Berceanu, un poet hipersensibil şi entuziast era ziaristul fără limite şi iluzii, omul obişnuit să trăiască greu, fără să regrete şi fără să încerce parvenirea. Grigore Arbore era un exilat aristorcratic, un academic specializat în istoria artei italiene, şi promova o siluetă distinsă, uneori uşor pedantă dar foarte deschisă la promovarea culturii şi bunei educaţii umaniste. Ioan T. Morar era liderul grupului sclipitor şi terbilist care transofrma ziarul în spectacol şi făcea legătura cu Divertis, trupa lui Toni Grecu, în momentul ei de vîrf. Radu Călin Cristea venea din afară dar a împins publicaţiile Viaţa Studenţească şi Amfitreatru spre zona culturală şi sportivă, în proiecte unice la acea vreme.


Stelian Moţiu era un caz fascinant de inteligenţă damnată. Redactor Şef, Moţiu a căzut în dizgraţie, după episodul Ana Blandiana (cu o serie de poeme splendid-ironic-dizidente publicate în Amfiteatru). Moţiu era mentorul şi protectorul redacţiei. Un om de umor fin şi umbros, Moţiu înţelegea prea mult şi ştia că poate face prea puţin. Asta l-a transformat într-un resemant şi tot asta i-a creionat limitele, după 1990, cînd a reapărut, la conducerea nefericitului Azi fesenist. Însă Moţiu a fost o capacitate. Din păcate, o capacitate pierdută. Octavian Ştirenau făcea o gazetărie calmă şi bine organizată, în plus era un excelent om de administraţie şi se pricepea să facă un ziar de unul singur. Din nou din păcate, după 1990 s-a asociat proiectului Azi. Alin teodorescu şi Călin Atanasiu apăreau numai împreună, livrau pagini de propagandă de partid dar şi cărţi şi reviste dizidente din exil sau literatură istorică şi politică de cea mai bună calitate, xeroxată ocult şi aproape ilizibil. Conversaţia lor era o şcoală de iniţiere politologică şi de la ei a început, în cazul meu, pasiunea pentru Tocqueville.

Deasupra, patrulau Lorin Vasilovici şi Dinu Marin. Amîndoi, oameni de partid şi amîndoi oameni deschişi, exact genul de personalităţi care ar fi trebuit să conducă, poate în anii ’70, perestroicizarea României. În faţa situaţiei concrete, amîndoi s-au mulţumit să gireze mica excepţie de presă care a fost Viaţa Studenţească. Partea cea mai interseantă a fenomenului, începea , însă , mult înaintea şi mult în aafara redacţiei. Viaţa Studenţească avea deja o reputaţie stabilită în timpul micii desachideri culturale din a doua jumătate a anilor ’60. Ce s-a făcut atunci a fost şi a rezistat suficient. Următoarele generaţii au continuat să dea jurnalişti, dacă nu mereu remeracabili, măcar diferiţi. Palamresul ante-1980 îi cuprinde şi pe Cristoiu, Tatulici, Fruntelată - oamenii care s-au apropiat prea mult de aparatul de partid. În afara redacţiei, zona colaboratorilor cuprindea aproape tot ce era mai bun şi mai creator între tinerii dotaţi pentru scris (Opinia Studenţească, la Iaşi, şi Echinox, la Cluj, erau mai elevate şi mai specializate, prima în linie literară, a doua într-un amestec superior de investigaţie şi eseistică). Toate aceste ziare comunicau şi mareea de colaboratori dădea un flux comun de talent pe care presa de ar trebui să-l invidieze şi să-l regrete.

M-am simţit, de la bun început, acasă în redacţia şi printre redactorii revistelor Viaţa Studenţească şi Amfiteatru. Am început cu eseu şi cronică literară la Amfiteatru. Am practicat pugilatul din prmul moment şi am aplicat lovituri în parte nemeritate romanului de debut al lui Stelian Tănase (Luxul melancoliei). Din fericire, Stelian a ştiut să încaseze şi relaţia noastră s-a întărit după acest incident. Spun asta, ca să deschid capitolul micilor libertăţi şi împotriviri sistematice care au creat faima Vieţii Studenţeşti şi o oarecare vîlvă în jurul numelui meu. Mai toate gesturile pe cotnrasens se produceau în pagina de sport şi, mai ales, în pagina „Varia” a Vieţii Studenţeşti (un mozaic debordant de informaţie şi parodie, dominat de foiletoanele sclipitoare ale grupului Ars Amatoria condus de Ioan Groşan)
Cele 10-15 rubrici de o filă ale paginii Varia musteau de originalitate şi umor. Profesorul Solomon Macrus, un om de o bunătate şi de o integritate nesfîrşită, era singurul care semna cu numele adevărat. În rest, Varia era un festival nome de plume. Am înţeles să trec la producţia de pseudonime nervoase.

Rubrica de carte pe care am deschis-o era semantă Ion K.Ion şi trimitea la Caion, autorul infamei acuzaţii de plagiat la adresa lui Caragiale. Poşta Redacţeiei, de care mă ocupam periodic, era o rampă de atac la clişeele vremii şi era semnată Cristinel, spre gloria poştăriţei din cîntec. Am deschis şi rubrică de muzică pe care am botezat-o Five o’rock şi am semnat-o T.U.- 154, aluzie la avioanele sovietice de tip TU(Tupolev). Logoreele pe teme sportive pe care le distribuam gratuit pe holuri şi în redacţie au atras atenţia şi aşa am fost încurajat să deschid o rubrică de comentariu săportiv. În acel moment am decis să prelungesc linia deschisă de T.U. - 154 şi am ajuns la semnătura TRU. A fost un succes, măsurat în primul rînd, de mesajele de simaptie pe are le primeam de la un auditoriu mult mai numeros decît publicul studenţesc. Dar confirmarea definitivă venit după o suită de ironii şi atacuri la adresa trustului Dinamo- Securitate. Dinu Marin, redactorul şef, s-a trezit oprit pe stradă şi deposedat de permsiul de conducere. În aceaşi zi, a sosit şi dispoziţia ca semnătura şi articolele lui TRU să dispară. Aşa s-a şi întîmplat dar formula TRU a rămas populară. Neaşteptat de populară iar asta e o lecţie pentru cei care cred că scrisul în presă moare seara, odată cu ziarul publicat în acea zi.

N-am mai folosit formula TRU. În 1988 am fugit din România şi pînă în 2003 am lucrat, în Anglia, la BBC. Nu m-am mai atins de capitolul TRU. Prin 1999-2000 am început, iar să scriu comentariu sportiv, în Revista 22, şi cineva de acolo, poate la sugestia unui cititor, a început să aşeze lîngă textele mele formula TRU. Spre surprnderea mea, acest nume neutilizat aproape 15 ani a percutat imediat, a fost recunoscut şi s-a reinstalat aproape peste tot acolo unde am început să public, după 2003. TRU s-a reactivat şi s-a aşezat unde a vrut, dincolo de voinţa mea. Şi bine a făcut.

01 aprilie 2009

Michael Radu - admiraţie tîrzie


O veste tristă: a murit Michael Radu. Şi un prilej de reflecţie: Michael Radu a fost un cercetător exemplar, unul din puţinii români care înţelegeau şi puteau explica documentat, clar şi pătrunzător temele mari ale lumii politice internaţionale.

Michael Radu a fost un om discret dar nu asta l-a făcut atît de necunoscut şi neutilizat în România. Atunci cînd dezbaterea generală e atît de săracă şi prost educată, existenţa unui Michael Radu e o şansă de care trebuie să te prinzi cu amîndouă mîinile. Bineînţeles, n-a fost aşa. Aroganţa şi suficienţa ignorantă a specialiştilor noştri în toate şi de toate n-au mai lăsat loc.

Michael Radu a fost o prezenţă respectată în presa şi în cercurile academice americane. În România, a fost o absenţă forţată de stupiditatea zgomotoasă a presei faţă cu problemele lumii mari: terorism, criză economică, sovietism rezidual, modernism american, agitaţie populistă tiermondistă.

Michael Radu a scris strălucit despre marile conficte de adîncime declanşate în secolul XX şi scadente în secolul XXI. Calitatea şi claritateta acestor contribuţii au făcut din Michael Radu o referinţă în literatura politilogică internaţională. Nu şi în România, unde seria capacităţilor validate în Occident şi ascunse de publicul românesc e lungă şi tot mai lungă: Ghiţă Ionescu, Pierre Hassner, Jean Ancel, Nagy-Talavera, Michael Radu. Seria continuă meticulos cu separarea lui Vladimir Tismăneanu de televiziunile care pretind că se ocupă de problemele unei lumi care se complică dramatic, sub ochii noştri.

L-am cunoscut pe Michael Radu şi, pe parcursul cîtorva ore de conversaţie, am fost cucerit (intimidat) de bogăţia calmă a minţii şi siguranţa gîndirii. Acum două luni i-am citit studiul dedicat insurgenţei marxist-teroriste din Sri Lanka. Articolul a fost primit cu interes şi respect, peste tot acolo unde cercetarea precede formularea politicilor. Avea să fie ultima lucrare publicată de Michael Radu.
G20 şi S21


Întîlnirea G20 de la Londra a căzut, înainte să înceapă. Nuclelul franco-german al falangei UE a respins public ideea unui mondo-giga-hiper-super - pachet de stimului, în valoare de 2 trilioane de dolari.

"Gordon Brown’s carefully laid plans for a G20 deal on worldwide tax cuts have been scuppered by an eve-of-summit ambush by European leaders.
Angela Merkel, the German chancellor, last night led the assault on the prime minister’s “global new deal” for a $2 trillion-plus fiscal stimulus to end the recession.
"I will not let anyone tell me that we must spend more money,” she said.
(…)
Nicolas Sarkozy, the French president, has insisted that “radical reform” of capitalism is more important than tax cutting."


Doctrina stimulilor fiscali masivi şi succesivi e mantra prevalentă la Washington şi la Londra. Împotrivirea coordonată a europenilor complică enorm - de fapt, compromite - orice formă serioasă de coordonare în faţa crizei şi apropie cu încă un pas platoul occidental de spectrul sciziunii şi de riscurile protecţionsimului.

Întrunirea G20 de la Londra e, în mare parte, redusă la o realitae rituală şi nefuncţională. În afara unui comunicat prelung şi vag, nu e de sperat mare lucru. Demonstraţiile stupide ale nefericiţilor activi şi confuzi încolonaţi în grupruile „anti-capitaliste” vor desăvărşi, violent, suita de automatisme pe care asemenea ocazii au ajuns să le presupună.

Divorţul sau, mai degrabă, neînţelegerea euro-americană, riscă să scoată din joc nu una ci amîndouă direcţiile raţionale de acţiune ale planurilor anti-criză. Discernămîntul economic şi viziunea politică sînt ,simultan, erodate de factori psihologici dictaţi „dinăuntru”, de calcule naţionale şi de înclinări ideologice. Cîteva explicaţii, mai jos.

Politic, marea problemă pusă şi impusă de criză e capacitatea de a gîndi cu adevărat global. E cu putinţă un sistem economic solidar? Nu acea impresie protocolară arborată în ere de prosperitate ci o realitate testată cu succes în vremuri de criză. Altfel spus: poate percepe nucleul economic occidental situaţia dramatică în care se găseşte periferia? În măsura în care criza va rămîne, în viziunea centrului, o problemă a centrului, dar nu şi o răspundere faţă de periferie, există riscul ca impasul să devină imprevizibil şi ireversibil. Intersant, George Soros, un clasic al pariurilor pe contra-sens, a apărut, în ajunul întrunirii G20, pentru a lansa un avertisment, ca de obicei , plin de pătrundere. Într-un fel, Soros a pariat, fără entuziasm, pe eşecul politic al întrunirii G20:

“It’s not enough to state general principles. You’ve got to come up with practical measures that are going to provide protection to the developing world, periphery countries, against a storm that originated from the centre, against a calamity that is not of their own making.”

Problema descrisă de Soros e problema articulaţiilor sistemului economic global. Paradoxul e că, pînă şi în cazul în care aşa ceva nu există, centrul occidental e obligat să se comporte ca şi cum ar avea de-a face cu un ssitem economic omogen. De ce? Pentru că, psihologic, statele periferiei au
,deja, percepţia marginalilor nevionvaţi şi trădaţi. În orice caz, o cădere a periferiei ar antrena turbulenţe masive care s-ar întoarce împotriva centrului occidental, mai ales sub forma naţionalismelor, emigraţiei şi a resentimentului colectiv. Sigur, situaţia nu e deloc simplă şi nici argumentele esteuropenilor, nu sînt, de altfel, integral valide. Da, aşa cum remarcă Soros, periferia e silită să sufere de o boală a centrului. Societăţile mici şi economiile “ obişnuite” ale estului sînt măturate de o criză care n-a fost produsă de ele. Nimic nu va putea clătina convingerea că suferinţa e nemeritată şi, foarte probabil, impusă în est, de planuri diabolice. Această percepţie parte din realitate dar nu e egală cu realitatea. Evident, realitattea e mai largă dar, din nou evident, o mare parte a realităţii e invizibilă. Căci oamenii şi societăţile lucrează, în genere, cu percepţia asupra realităţii şi nu cu realitatea însăşi. Astfel, e neîndoios că boala nu a fost produsă de economiile mici care riscă, acum, să fie răpuse de ea. Însă la fel de adevărat e că nici bogăţia materială şi saltul de valori politice care au îmbunătăţit, în ultimii 20-25 de ani, viaţa societăţilor estului, nu au fost produse (doar) de aceste societăţi. Pentru mai multă claritate: e nerezonabil să imporţi şi să integrezi un regim (democraţie plus captialism), cu pretenţia de a reţine doar consecinţâele pozitive şi de a refuza riscurile istorice ale aceluiaşi sistem.

Reacţia periferiei e corectă, sau “normală”, doar din punct de vedere psihologic. Din punct de vedere istoric şi politic ea e periculoasă, dealtfel la fel de periculoasă ca tentaţia occidentală de a neglija problemele periferiei. Edward Lucas a analizat lucid riscul şi natura “paranoiei” est-eruopene şi explică, în încercarea de a modera audienţele răsăritene iritate de teoria conspiraţiei occidentale:

"The truth is more prosaic. Financial markets are usually wrong, often hugely so. When greed trumps fear they are over-enthusiastic, believing all kinds of positive nonsense and pouring money into dodgy companies and countries. Then the tide turns and they overreact, dumping perfectly good assets in an attempt to get their books in order.Anyone tempted by the idea that outside conspiracy is to blame for eastern Europe’s woes should first reflect on the past. Was it an outside conspiracy that led supposedly sane Western institutions to lend tens of billions of dollars to Russian companies notable for their weak corporate governance and cash-splattered business models? Was it a western conspiracy that made supposedly sane people buy homes in derelict rural slums in Bulgaria in the belief that it was the new Dordogne? Was it a Western conspiracy that equated the reforms that were promised in the run up to European Union membership with actually making government transparent and efficient?The right word for this is not “conspiracy”. Something like “groupthink” or the “madness of crowds” would be a better term."

Nimic misterios şi totul foarte uman în aventura investiţională a băncilor, capitalurilor şi cavalerilor industriali occidentali sosiţi pe pieţele est-europene. Desantul bancar austriac şi german în România sau în Bulgaria nu e avangarda unui plan de anexare ci manifestarea şi maximizarea celui mai banal instinct economic: profitul. Însă problema reală a interacţiunii libere vest-est nu e geneza noii lor relaţii economico-financiare ci consecinţele ei viitoare. O formulă citată pînă la astenie în ultimele cîteva luni spune că guvernele occidentale nu îşi pot “permite să permită” căderea marilor bănci şi companii de capital intrate în faliment. Mai exact: “they are too big to fail”. Sînt prea mari pentru a fi lăsate să cadă (fără a face ţăndări împrejurimile). În termeni economici, observaţia e mai mult decît discutabilă. În termeni politici, observaţia e utilă doar dacă duce la întrebarea: oare estul nu e suficient de mare pentru a nu fi lăsat să cadă?

Reevaluarea politică a consecinţelor catastrofale ale prăbuşirii periferiei e urgentă şi ar trebui să primească conţinut la sfîrşitul întrunirii G20. Sau, cum observă Simon Johnosn, fost Economist Şef al FMI:

"All of this leaves us with just one major topic around which there can be agreement: the IMF. And the nature of this agreement comes down to how much money the IMF can lend out to countries that are under pressure or already in deep water. You may like or hate the IMF (full disclosure: I was its chief economist through August 2008), but remember this--when everything goes really bad, if you can't borrow from the IMF, then things get much worse. IMF lending capacity currently stands at a mere $250 billion (no typo), an insufficient amount in a world of trillion dollar problems, and it can only be increased if member countries agree."

Iar asta înseamnă responsabilizarea directă a Europei care pare să facă, inclusiv prin negativisuml pre-G20 o virtute din absenţă şi retragere:

"I suggest that he stare down the Europeans. The major exacerbating factors for the global crisis are currently in Europe--an economic boom now completely bust in the East and property prices collapsing in Ireland, Spain, and the UK. And it's Europeans who have the most inappropriate economic policies, particularly interest rates that remain far too high for their impending realities. Europe, quite simply, has to give more than it has pledged."

Absolut exact dar insuficient. Inacţiunea şi absenteismul European nu lucrează singure. Ele sînt dublate de insistenţa anglosferei britano-americane asupra fiscalităţii oarbe. De aici începe discuţia propriu zis economică. Sînt injecţiile de cash remediul potrivit? O întreagă şcoală economică spune că nu. Şi istoria Marii Depresii americane declanşată în 1929 spune că nu. Trecînd peste rezumatele grăbite ale acestui episod istoric, adevărul e că Statele Unite au avut nevoie de mai mult de 20 de ani pentru a pune capăt crizei iar metoda de resuscitare prin stimuli guvernamentali a avut efecte discutabile şi, în orice caz, deloc hotărîtoare. Tot sceptici sînt şi numeroşi comentatori afiliaţi stîngii sau dreptei economice. Treptat, după experienţa repetată şi eşuată a marilor pachete de stimului trilionari lansate de tandemul Obama-Brown, consesnsul analitic s-a deplasat spre scepticism, apoi spre spaimă.

Analiza economică a acestui blocaj a început să scoată la iveală rădăcinile juridice şi culturale ale impasului. În cele din urmă, tot mai mulţi analişti şi-au pus întrebarea pe care Preşedintele Obama şi primul Ministru Brown au refuzat sau au evitat să şi-o pună: în definitiv, de ce trebuie salvate băncile şi companiile? Cu cîteva precizări esenţiale: bănci private, subvenţii de stat şi, în consecinţă, datorii publice fabuloase. În fond, bilanţul strategiei “săptămîna şi trilionul” e deja vizibil şi nu convinge. Pachetele de stimuli n-au reuşit să limiteze sau să blocheze căderea. În schimb, demonizarea bancherilor şi a capitalismului, care a însoţit lansarea pachetelor financiare pe banii contribuabililor, au reuşit să producă un resentiment gros iar acesta riscă să deraieze în psihologie de gloată. Vechea nevroză anti-capitalistă a lumii “periferice” s-a hrănit direct din declaraţiile “anti-corporaţie” ale Preşedintelui Obama şi a produs enormitatea rostită public de Preşedintele brazilian Lula da Silva:

“This crisis was caused by the irrational behaviour of white people with blue eyes, who before the crisis appeared to know everything and now demonstrate that they know nothing.”

De aici pînă la rasismul funcţional nu mai e nici un pas. “Oamenii albi cu ochi albaştri” învinuiţi de Preşedintele da Silva sînt culeşi din manualul de rasism nazist. Însă, binenînţeles, rasismul anti-occidental nu e sesizat, ba chiar trece drept critică “raţională” a capitalismului. Exact din acest punct lucrurile încep să se complice şi să trimită în zone compexe, obscure sau de-a dreptul secrete.

În principiu, nici o companie nu e mai presus de faliment. Sau, mai exact, de legea falimentului. În realitate, lucrurile stau altfel. Cu timpul, companiile, mai ales companiile de mare succes, au acumulat o anume gravitaţie istorică şi o anume poziţie politică. Amîndouă stau între companii şi aplicarea nemijlocită a legii faliemntului. În acest fel anume devin companiile “prea mari” pentru a fi lăsate să cadă. Însă, această stare de fapt nu spune că falimentul trebuie evitat ci spune, pur şi simplu, că aceste compnaii sînt prea mari. Prea mari, într-un fel, neliniştitor şi neeconomic. Pe de o parte, sectorul financiar e supradimensionat în raport cu restul economiei. În cazul Marii Britanii, această disproporţie e un pericol imediat. George Soros a remarcat rapid şi a formulat clar problema:

“You have a problem that the banking system is bigger than the economy . . . so for Britain to absorb it alone would really pile up the debt”

Cu alte cuvinte, încercînd să susţină şi să menţină întreg sitemul bancar, guvernul britanic amanetează o parte mult prea mare a economiei. Rezltatul e o îndatorare zdrobitoare. Sectorul bancar trebuie lăsat să cadă, înainte de a lua economia cu el. Însă capacitatea de decizie e limitată de “gravitaţia istorică” acumulată de companiile gigant. Cîteva dezvăluiri recente explică raporturile între sfera financiară şi zona politcă executivă. UBS, una din băncile helvete sacre care operează şi în Statele Unite, a încheiat un tîrg cu guvernul federal american: amenzi de 780 de milioane de dolari, în schimbul unei declaraţii prin care banca admite că a ajutat mii de clienţi să evite plata impozitelor. În acelaşi timp, Barclays o mare bancă britanică aflată în dificultate, a acceptat credite private de 7 miliarde, în condiţii de camătă, pentru a evita fondurile de stat şi, odată cu ele, o inspecţie riguroasă a documentelor băncii. Şi UBS şi Barclays au funcţionat - apropae sigur - ca fabrici sofisticate de evaziune fiscală. Două documente redactate de un angajat Barclays şi remise unui parlamentar britanic rezumă foarte bine raportul de forţe între o bancă de dimensiunile Barclays ( aici e vorba de SCM - secţiunea Pieţe de Capital a băncii) şi dotările statului:

“It is a commonly held view that no agency in the US or the UK has the resources or the commitment to challenge SCM. SCM has huge amounts of resources, the best minds rewarded by millions of pounds. Compare this with HMRC [Her Majesty's Revenue & Customs] recently advertising for a tax and accounting expert with the pay at £45,000.”

“Through the use of lawyers and client confidentiality SCM regularly circumvents these rules, just one example of why HMRC will never, in its current state, be up to the job of combating this business.”


Consecinţa acestei stări de fapt e o presiune formidabilă asupra sectorului public şi a contribuabililor: cei ce “trebuie” să susţină “ băncile care nu trebuie să cadă”. Prin urmare, ideea după care căderea băncilor ar fi totuna cu sfîrşitul lumii e o fabircaţie pompată metodic, cu ajutorul mediilor de informare. Avem de-a face, de fapt, cu organisme care contestă de pe o poziţie de mare putere monopolul fiscal al statului şi tind să dicteze politici, substituindu-se astfel funcţiei suverane a statului. În situaţii extreme, ascensiunea extra-legală a sectorului financiar forţează, de-a dreptul, restrîngerea libertăţii politice democratice: Barclays a obţinut o decizie în isntanţă prin care a blocat publicarea documenteleor care ar fi expus operaţiunile şi circuitele dubioase folosite de bancă. În cel mai evident mod cu putinţă, conglomeratul financiar a reuşit blocarea unei decizii care ar fi respectat categoric interesul public.
Diferenţa între ce se poate şi ce nu e permis s-a micşorat vizibil. Protejarea sistemului bancar seamănă din ce în ce mai mult cu imunitatea sistemului bancar la legile pieţei. Nu e clar - aşa cum scre în aricolul citat mai sus W. Buiter - pentru ce anume trebuie Guvernul federal să ajungă la o “înţelegere” cu USB şi pentru ce annume operaţiile Barclays nu se încheie cu penalizarea celor ce operează în interior. E clar însă că politica de susţinere în bloc a sistemelor financiare e coruptă economic şi nu respectă adevărul ultim al legilor, inclusiv al legilor pieţei. Cine trebuie să cadă trebuie să cadă. Nu există alternativă iar insistenţa în variante iluzorii riscă să producă o catastrofă economică generală.

G20 începe prin a nu înţelege Secolul 21.

30 martie 2009

Euro-realitatea de acasă


A fost încheiată oficial lista de candidaţi PD-L la alegerile din 7 iunie, pentru Parlamentul European. Am fost plasat în poziţia a 4-a, după Theodor Stolojan, Monica Macovei şi Cristian Preda ( care a anunţat deasemenea evenimentul). Atît trioul strălucit care deschide lista cît şi „veteranii” europeni aflaţi în restul listei, mă onorează şi mă obligă la performanţă. Cred că lista PD-L are un element clar de noutate şi poate forţa o ruptură în monotonia electorală şi, mai ales, euro-electorală.

Lăsînd formulele generale la o parte, asta înseamnă cîteva lucruri concrete. În primul rînd, clarificarea şi popularizarea euro-realităţilor electorale. Alegerile pentru Parlamentul European trebuie aduse acasă, în sfera de preocupări şi interese imediate ale cetăţeanului român. Acolo unde şi sînt, fără a fi, însă, remarcate de alegători dezamăgiţi sau iritaţi de spectacolul politic intern. Căci, în mare parte, ce se reface şi desface la Bucureşti, se face, mai întîi, la Bruxelles şi la Strassbourg.
Instituţiile europene lucrează, deja, în România iar românii sînt parte a unui proces legislativ european care nu le e îndeajuns explicat. Prin urmare, asta rămîne de făcut: Europa, importantă dar distantă, trebuie naţionalizată şi explicată, pas cu pas şi om cu om. De ce şi în ce fel poate un Parlamentar European face, taman de la Bruxelles, ceva care se poate folosi la Giurgiu. Asta e miza campaniei şi exact asta trebuie pus în practică, pentru a infirma scepticismul sau dezinteresul public. Mai ales acum, cînd o Românie îngustată de criză, are nevoie de toate deschiderile şi resursele puse la dispoziţie calitatea de stat membru UE.