08 octombrie 2009

Herta Muller debutează




O ştire ameţitoare: Nobel pentru Heta Muller! Întîmplarea - şi nu presimţirea - a făcut să citesc un text amplu al Hertei Muller, cu două-trei zile în urmă (versiunea engleză se găseşte aici).

Triumful Hertei Muller aduce, în sfîrşit, recunoaşterea literaturii est-europene de conştiinţă post-89. Acea literatură care a continuat mărturia asupra unei lumi de tulburare unică şi a fost, treptat, dirijată spre o zonă de inactualitate iritantă. La ce bun să mai scriem despre comunism, la 20 de ani după? Nu e de ajuns? Nu vă mai potoliţi odată? Adevărul e că probele de conştiinţă nu au fost niciodate populare. Literatura care linişteşte sau propune evaziunea, în genere literatura "frumoasă", cîştigă şi anexează.

Herta Muller nu e adversarul literaturii frumoase sau "literare". Herta Muller e un act de conştiinţă care se exprimă pe sine şi dezvăluie viciile profunde pe care societatea însăşi nu poate şi nu vrea să le numească. Literatura Hertei Muller, şi a atîtor alţi scriitori care percep abaterile de conştiinţă ale societăţilor bolnave, e incomodă. Chiar insuportabilă. Asta explică de ce Nobelul vine, şi în cazul Hertei Muller, înaintea recunoasterii interne. Din acest moment, începe reparaţia.

Herta Muller debutează, aproape forţat, în cîmpul de conştiinţă românesc. O vreme mondenitatea Nobelului va ţine capul de afiş. Important e ce va urma după.

05 octombrie 2009

Încă un moftangiu face zgomot


Bine le zice Oprescu! E imposibil să nu recunoşti, cu un strigăt plin de respect, alinierea perfectă a lui Sorin Oprescu la sunetul demagogiei caragialeşti. Tipătescu s-a întrupat în Oprescu şi vrea să devină Prrreşedintele Rrromâniei. Să ne înţelegem: ţărişoara lui Oprescu e patria omului simplu. La rîndul lui, Oprescu -Tipătescu se reclamă om simplu dar mai are ceva - o calitate pe are o expune modest de dimineaţa pînă seara: independenţa. Ce zic eu independenţă? Independenţa absoultă! Totuşi, nu e cazul să vă alarmaţi. Oprescu minte.

Oprescu e candidat independent şi tocmai de asta campania lui e condusă de un alt independent: O. Cosmîncă. Oprescu a stabilit că România e terminată de partide şi că politicienii au eşuat. "Pentru ei nu existaţi!" - îşi lămureşte Oprescu auditoriul popular. Sorin Oprescu e fiul strucuturii de partid şi a intrat în "viaţa mare" prin strucutrile de partid. Înainte şi după 1989. Urmează programul politic: " să le spargem gaşca!". Redusă la acest concept complex, propunerea lui Oprescu nu poate fi întîmpinată decît de contr-remarca: "Mai tacă-ţi fleanca!". Care sînt planurile lui Oprescu? Sînt ele o extindere a viziunii asupra Bucureştiului, la dimensiunile României? N-am aflat. Oprescu e independent şi pare convins că asta îl scuteşte de idei. Nu ştim dacă Oprescu are ceva de spus despre buget, despre microcreditul finaciar care a secat şi a distrus o parte însemantă a companiilor cu mai puţin de 20 de angajaţi, nu ştim dacă s-a gîndit vreo clipă la problemele profunde ale României: surparea statului sub povara demografiei şi a obligaţiilor sociale, şomajul ascendent al tineretului, mortalitatea foarte ne-europeană a bătrinlor şi conflcitul dezastruos între criteriile de cunoaştere moderne şi practica din spitale, şcoli, spitale, adminsitraţie şi alre structuri de mare consum cognitiv.

Ştim altceva, despre planurile şi tipul de gîndire ale lui Sorin Oprescu. Ştim din discursul pe care l-a lansat energic odată cu propria candidatură că Oprescu gîndeşte în limitele strîmte şi vechi ale viziunii patriotic-socialiste. Oprescu şi-a etalat analiza în felul următor: România e o ţară bogată, cu oameni muncitori, totul e să fie bine conduşi. Prima parte e complet falsă. România nu e o ţară bogată iar holdele, stupii, munţii, oţelul şi codri la care se gîndeşte Opescu vin din manualele anilor ´70. Astăzi, cînd bogăţia statelor cu adevărat bogată e dată de capacitatea de cunoaştere, asemenea imagini sînt nule şi inutilizabile. Ele îi pot surprinde pe nostalgici sau pe naivi dar conduc nicăieri. A doua parte a triadei lui Oprescu e adevărată dar asta nu înseamnă că Oprescu ştie ce spune. Românii sînt, atît cît sînt şi alte popoare, o populaţie muncitoare. Acest dat colectiv devine o valoare, doar însoţit de inteligenţa organizării şi de disciplina etică. Ideea după care un conducător bun e tot ce ne mai trebuie cade. Oprescu a auzit această fabulă acum multe zeci de ani, pe cînd educaţia sa generală era înheiată.

Diagnosticul anti-politic al lui Oprescu nu e o eroare totală. E o eroare parţială şi un pericol extrem. Într-adevăr, sistemul partinic românesc e o mare problemă iar produsele lui (Constituţie, Justiţie, aparat admisntrativ) o problemă şi mai mare. Dar propunerile lui Oprescu vizează abolirea politicii.
De aici înainte, urmează, direct, anarhia. O stare de fapt mult mai puţin simpatică decît poate bănui promotorul ei nesăbuit, Sorin Oprescu.

Lansarea candidaturii lui Sorin Oprescu a scos din adormire vorbăria caragailescă şi i-a dat o îndrăzneală care variază între minciună şi impetrinenţă. "Pentru ei nu existaţi!" şi "În România mea", cele două refrenuri repetate de Oprescu frămîntă sunete şi atît. Oprescu putea demonstra la Primăria Bucreştiului că e în stare de acţiune. Amprentele Primarului lipsesc, însă, din Bucureşti şi sînt de găsit numai pe ecrane şi pe pagina de ziar. După 20 de ani de variante, imitaţii şi parodii, a apărut şi Independentul. Pe asta n-o făcuse nimeni. Am mai bifat o figură, am mai înghiţit un discurs, am mai învăţat un truc. Încă un moftangiu face zgomot.
Tot Băsescu


Traian Băsescu şi-a anunţat candidatura în timpuln unei mici întrunieri publice la Sînnicolaul Mare. Foarete clar, foarte direct. Chiar dacă evenimentul a fost premeditat, asta e prea puţin important.

Ce face bine la ochi si la bun simţ e absenţa totală a fanfarei cu care defileaza, din spectacol în specatcol, Geoana si Antonescu. Oprescu a sesizat offside-ul de imagine şi s-a repliat într-o lansare de dimensiuni suprortabile. Însă conversaţia directă îi vine mult mai bine lui Traian Băsescu. Oprescu a ajuns la limita propriului persoanj, din care a făcut o mască ambulantă. Fixismul populist al luzi Oprescu e, tot mai evident, o incapacitate de exprimare pe care destulă lume o ia drept culoare. Pînă la urmă, diferenţa între ariile de repertoriu Antonescu-Geoană-Oprescu şi instinctul oral al lui Băsescu vine dinăuntru: acolo unde Băsescu e sincer şi verificat iar ceilalţi trei fac teatru elaborat. Asta va decide, în ultimă instanţă, alegerile. În ciuda neîncrederii, (sentimentul public de bază al unei Românii mereu amînate de structurile de partid) alegătorii păstrează, probabil, puterea opţiunii finale şi disting, încă, între ce e limitat dar real şi ce e nelimitat dar pur verbal.

Deltfel, lecţia nu e strict românească. Diferenţa între intensitate şi presiune, între sunet şi zgomot a fost sesizată clar de electorate, de la un cap la altul al Europei. Stînga a pierdut apropoatpe tot ce putea pierde, de la începutul crizei economice încoace. În ciuda tutror manualelor care văd în crizele economice trambuline electorale ale stîngii, acest raţionament a fost aruncat peste bord, fără excepţie. Criza economică a provocat o criză eruopeană a stîngii.

Mai întîi, alegerile europene, au scos din joc majorităţile stîngii, cu cîteva excepţii incurabile (Grecia şi fixismul ei militant exprimă interminabil un colectivism care dezvăluie absenţa modernizării şi aşază societatea greacă, într-un Est profund, alături de state fost sovietice pe care lumea s-a învăţat să le dispreţuiască, fără să noteze marele eşec european al Greciei). Lăsînd la o parte schizoidia politică a Greciei şi alte cîteva accidente minore, Europa a virat categoric spre dreapta, exact în momentul în care stînga se pregătea de un festival revoluţionar pe tema: „Capitalismul a murit!”. Alegerile din Germania au pus capăt acestei discuţii, într-o ţară în care stîmnga istorică părea să aibă un monopol social sacru.

Revenind la România, geometria europeană nu e obligată să se multiplice, în condiţiile specifice ale unei economii tulburi şi ale unui stat confuz pe de-a întregul, de la organizarea de drept, la sistemul constituţional şi planajul greoi al unei economii handicapate de bugetarism. Însă, ceva din suflul european şi, mult mai mult, din bunul simţ caracterologic al alegătorilor va da, probabil, argumentele pro Băsescu. E, cu siguranţă, cea mai bună soluţie, într-un moment politic foarte sărac în soluţii. Băsescu e un politician real, adică o forţă recunoscută, contestată şi nesuferită de sistemul general de compromisuri, eschive şi pacturi subterane care dau mecansimul fundamental al ţării.

Candidatura lui Băsescu se situează în realitate şi, din acest punct de vedere, e singurul caz de angajament politic propriu zis. Variantele oscilează între socialismul gimnazial al lui Geoană, liberalismul de cenaclu al lui Antonescu şi independenţa bombastică a lui Oprescu. Toate trei: puneri în scenă. Vehemenţa acestor trei alterantive suferă de o retorică înrăită şi ascunde un singur conţinut: îndepărtarea lui Băsescu, inamicul eficient şi insuportabil al sistemului. Campania a început şi are, deja, o structură de funcţionare evidentă: o nouă coaliţie anti-Băsescu atacă din trei direcţii, cu trei discursuri diferite. În mod funcţional, diveristatea acestei coaliţii e nesfîrşit de tristă. Antonescu, Oprescu şi Geoană sînt sau au fost, la un moment dat, aliaţi, parteneri de majoritate parlamentară mascată sau declarată, părţi active sau delegate ale blocului politic din care vine neîntrerupta declamaţie românească despre democraţie şi la fel de neîntrerupta practică anti-populară a sistemului romănesc. Înghesuiala candidaţilor e, de fpat, un duet. Confruntarea e teribil de simplă. Alegătorii ştiu, probabil, cum stau lucrurile. Important e să nu îşi transfere oboseala sau greaţa în contul iluziilor. România nu merge bine dar opţiunea pentru varianta anti-Băsescu ar pune capăt ultimei şanse de redresare.
UE îşi duce electoratul la reeducare


Ipocrizia e cel mai bun falsificator de valori. Mi-e imposibil să înţeleg cum pot atîtea figuri oficiale, semioficiale, majore şi minore ale insttiuţiilor europene să salute rezultatele Referendumului din Irlanda. Cum se poate cineva bucura de o farsă al carui rezultat prim nu e optiunea pro-europeană a irlandezilor ci coruperea grava a democraţiei electorale? E trist. Nenumărate figuri de perfect pedigree liberal susţin că europenii sînt în favoarea Tratatului şi folosesc drept argument Referendumul din Irlanda. Bineînţeles, toate aceste figuri ştiu foarte bine că decizia iralndează nu a fost nici nemijlocită, nici liberă. Iralndezii au decis odată dar opţiunea lor iniţială (2007) a fost practic respinsă de UE. A doua decizie a irlandezilor a fost, de facto, comandată, după ce prima încercare a fost declarată inutilizabilă. pentru o mai mare claritate: irlandezilor li s-a spus cum e bine şi cum nu e bine să voteze. Pentru mine şi - sper - pentru alţi nostalgici ai democraţiei pure, referendumul din Irlanda e un evenimnent periculos. democraţia electorală a la UE realtivizează greutatea votului şi trimite la reducare cetăţeni care au rămas cu impresia că păstrează, încă, un domeniu de autonomie inatacabilă: pronunţarea electoral-democratică.

Ah! Uitasem! Pester doi ani facem din nou refernedum, nu-i aşa? Un vot obligat la autocorecţie după doi ani, trebuie obligat la autocorecţie după încă doi ani. Urmînd strict logica impusă de UE, peste doi ani ar trebui organizat un nou referndum care va constata dacă irlandezii mai sînt sau nu de acord cu ei înşişi. N-am auzit,încă, nici o sugestie în această direcţie. Trag concluzia că, de data asta, irlandezii au reuşit să voteze corect. Noua definiţie a democraţeiei electorale UE nu mai împarte votul în liber şi lispit de libertate şi nu mai respectă verdictul popular. Contează doar dacă votul poular se potriveşte cu obiectivele UE. da că da, votul e corect iar alegătorii sînt luminaţi. dacă nu, votul e incorect şi alegătorii trebuie reşcolarizaţi.