Cunoaştem Campioana (stilistică) Mondială



Franţa a plecat fără să fi fost vreodată prezentă. Nici o supriză. În fond, prezenţa-absentă a Franţei la Mondiale a fost impusă de frauda oficializată în meciul de calificare cu Irlanda. Dar discuţia despre Franţa e, în mare parte, inutilă. Francezii sînt un produs expirat pe care cluburile importatoare de talent „galo-african„ şi presa care supraestimează constant calibrul francez îl curtează dintr-un soi de obligaţie comericală. Cota Franţei a fost, după 2002, fixată de o reputaţie fără bază valorică. Operaţiunile laterale de promovare PR şi ponderea instituţională a elementului frnacez( UEFA) au ascuns starea de fapt. În sfîrşit, inerţia şi mania superficial-verbală a mediilor de presă franceze au permis menţinerea lui Domenech. Protejate şi chiar celebrate în acest fel, suficienţa şi aroganţa au preluat în întregime suflul Naţionalei care a arătat la Mondiale, din primul minut, ca o echipă plictisită, fără dorinţe, pregătită să plece cît mai repede dintr-o competiţie jucată, de alţii, cu o seriozitate de neînţeles. Franţa nu mai are demult direcţie. Tot ce oferă etosul fotbalistic francez e spectacolul forţat al „diversităţii” ( gata? deajuns?) şi o emfază inepuziabilă care face din merit sluga retoricii. Mult mai puţin comentat şi infinit mai productiv: etosul german.

Chiar după un prăpăstios 0-1 cu Serbia, Germania rămîne, alături de Argentina, cea mai activă şi mai ofensivă echipă a Mondialelor. Eşecul în faţa sîrbilor a fost forţat de intervenţiile lui Alberto Undiano, un arbitru care a demonstrat în 90 de minute ce poate face cu un sistem viu o instanţă birocratică în fază de supraproducţie (8 galbene, 1 roşu). Germania a jucat extrem de clar - o calitate inaccesibilă majorităţii care cultivă circulaţia redundantă a la Barca - şi a căzut abia după ce Podolski a ratat penaltiul de relansare. Însă Germania se va califica şi va înainta pe culoarul deschis de prudenţa şi lipsa de viziune a majorităţii.

Însă viitoarea Campioană Mondială e, foarte probabil, de căutat altundeva: în contalovitura stilistică dusă la bun sfîrşit de Ottmar Hitzfeld. Asta nu înseamnă că noua Campioană Mondială va fi Elveţia dar poate însemna că noua campioană mondială va fi Inter Milano. Nu în finala de pe 11 iulie ci în marea ciocnire de idei şi strategii care dau fotbalul viitorului.

În fond, Cupa Mondială 2010 a pornit de la impresia că dominaţia spaniolă a ultimilor 2 ani a rezolvat aproape orice dilemă. O privire mai atentă ar fi trebuit să noteze că tot ce ştiam despre premizele Cupei Mondiale a fost răsturnat şi relansat în semifinala Ligii Campionilor cîştigată, prin anihilare tactică, de Inter şi pierdută de Barcelona în faţa scenariului Mourinho.
Problema cea mare a Spaniei a devenit, odată cu apropierea Cupei Mondiale. supraexpunerea. Spania e mult prea vizibilă şi previzibilă. Toată lumea ştie ce şi cum va juca Spania, pentru că toată lumea vede jucînd Spania şi Barcelona pe una şi aceaşi reţetă cîştigătoare, de cel puţin 2 ani. Chiar previzibili, spaniolii sînt, însă o forţă de nedomesticit. Impasul a fost, însă grăbit de două elemente concurente.

Mai întîi, insistenţa lui Vicente Del Bosque care a supralicitat şi a apărut în faţa Elveţeiei cu 4 mijlocaşi. Del Bosque a exclus orice schimbare de registru, pentru că nu avea motive să facă aşa ceva. Succesul încurajază repetiţia şi chiar suprarepetiţia. A doua coincidenţă nefericită pentru Spania se numeşte Ottmar Hitzfeld şi e de mulţi ani cea mai ignorată inteligenţă tactică a Europei. Hitzefeld e al doilea om, după Mourinho, care notează excesul de hispanism din jocul Spaniei şi reacţionează cu un antidot devastator. Diferenţa între Mourinho şi Hitzfeld pare nemărginită: Hitzfeld e un raţional ponderat şi discret, Mourinho un provocator eruptiv. Însă inteligenţa acută a celor doi merge în aceaşi direcţie: spre eliminarea realtivităţii în fotbal. Mourinho preferă altă definiţie dar spune acelaşi lucru: „pun zahăr în carburtatorul adversarului”.Atît Mourinho cît şi Hitzfeld au tratat superfluenţa imprevizbilă a spaniolilor cu un bluff enorm, cu un sistem care permite retoricii spaiole să se exprime dar refuză să se lase sedus şi cere eficienţă finală pe spaţii mici şi agloemrate. Maşina de raşchetat barocul spaniol funcţionează deconcertant de simplu: spaţiu de manevfră pentru spanioli şi aglomerare agresivă în spaţiul de finalizare. E o soluţie frustrantă şi anti-specatulară. Dar e şi un sistem extrem de greu de montat şi menţinut. Disciplina şi precizia sînt condiţii obigatorii, cu atît mai greu de menţinut în faţa unui fornt de atac mereu în schimbare. Cine vrea se poate declara dezamăgit sau dezgustat de lipsa de fler şi deschidere. E un verdict grăbit care omologhează capacitatea de concentrare şi rezistenţa cu inferioritatea în fotbal. O excepţie grăitoare de la acest gen de concluzii: Zinedine Zidane. După eşecul spaniol, Zidane a reacţionat cu tact şi pătrundere, remarcînd că apariţia cea mai interesantă la Mondiale sînt echipele care organizează ceva, fără să înţeleagă prin asta că trebuie să conducă mersul jocului. Zidane a adăogat că nu aşa arată fotbalul care îi place dar asta nu înseamnă că fotbalul astfel jucat e mai rău sau mai sărac.


P.S. Anglia? Psihopatologie live! O echipă compusă din jucători care nu pot deveni realitate şi nu pot trăi normal, în limitele naţionalei, deşi o fac foarte acut, la echipele de club. Anglia catatatonică din meciul cu Algeria e un fenomen psiho-mental aparte, probabil incurabil. Efectul Capello a trecut fără rezultate şi Anglia continuă se se auto-anuleze din adîncimea complexului care face incompatibile lumea engşeză şi lumea din afară. La cluburi şi în comeptiţiile de club care presupun sistemul tur-retur, englezii se simt acasă. La Naţională şi în turneele finale, englezii se simt dezrădăcinaţi şi devin proprii lor adversari morali. În 180 de minute contra Statelor Unite şi Algeriei, Anglia a fost o echipă blocată de propria neîncredere, o trupă de neadaptaţi care s-a grăbit să îşi nege atuuriule. Peste o lună sau două, aceiaşi jucători vor deveni, iar, supervedetele productive de la echipele de club. Insularitatea engleză rămîne o realitate adîncă. În elementul propriu ea asigură o stare de sigurnaţă şi o lejeritate care dau spectacolul tipic englez. Silită să alerge în afara propriului perimetru, aceaşi insularitate trece direct în stîngăcie şi blocaj.

Opium, fotbal şi intelect



Două exepmple contradictorii de abordare intelectuală a fotbalului. Mai întîi, Simon Kuper, cu un articol plin de intuiţii curajoase şi bine susţinute. Kuper e un intelectual printre comentatorii de sport şi vine dintr-o familie în care putea absorbi cu uşurinţă teorie şi ideologie sistematică (tatăl, Adam Kuper, e un antropolog de reputaţie solidă). Însă Kuper jr. face o critică de fotbal întotdeauna adecvată, foarte aproape de „obiect” şi deschisă atît cît să lumineze legăturile naturale ale jocului de fotbal cu lumea exterioară. Articolul lui Kuper plasează o ipoteză aparent scandaloasă: Spania, marea favorită, nu va face faţă Cupei Mondiale. Între timp, pronosticul lui Kuper a fost bine primit de Spania care a clacat în Grupe în faţa Elveţiei. Nu e deloc limpede ce va urma. O revenire spaniolă rămîne posibilă. Însă ideile lui Kuper sînt interesante, mai degrabă, prin argumentaţie decît prin pronostic. Spania - argumentează Kuzper - e, într-adevăr, cea mai bună echipă a turneului, însă turneul nu e cea mai bună arenă pentru Spania. Motivul: Cupa Mondială e o Cupă şi nu un Campionat.

Diferenţa e esenţială. Fotbalul de Campionat e o campanie de proporţii care testează pe perioade lungi calităţile fundamentale ale unei echipe (coerenţa tactică, adîncimea lotului) şi reduce, fără a elimina cu totul, rolul evenimentelor aleatorii (şansă, decizii de arbitraj, „zile” de excepţie). Fotbalul de Cupă e, dimpotrivă, mai ales într-un turneu compact ca Mondialele sau Europenele, o suită de meciuri unicat în care rolul evenimentelor atipice creşte iar capacităile de rulaj ale unei echipe pierd pondere.

Am fost întotdeauna mirat de uşurinţa cu care publicul vorbeşte, mai ales în ţările de cultură latină, de „Campionatul” Mondial. Preferinţa anglo-saxonă pentru „Cupa” Mondială e o probă importantă de exactitate. Argumentele lui Kuper deschid o dezbatere lungă şi perfectibilă. Cred, de pildă, că ideea după care echipa cea mai bună nu cîştigă aproape niciodată Cupa Mondială trebuie amendată într-un punct esenţial. E vorba de situaţiile în care „cea mai bună echipă” e învinsă dar e învinsă de o echipă comparabilă sau la fel de bună. Altfel, teoria lui Kuper e valabilă doar în situaţiile de supremaţie absolută, adică în acele perioade de fotbal dominate autoritar de o echipă „perfectă”. Aceste cazuri sînt un capitol rarisim în istoria fotbalului şi pot fi reduse, poate, la un singur caz fără contrargument: Brazilia 1970. În alte situaţii, echipa care e în mod evident cea mai avansată şcoală de fotbal poate pierde Cupa Mondială după ce e învinsă de un adversar de calibru comparabil. De regulă, în aceste situaţii Campioana e neglijată de memoria colectivă care e deja dăruită echipei învinse. Aşa ia naştere mitul „ celei mai bune echipe din lume care n-a cîşttigat niciodată Cupa Maondială”. Cazurile clasice: Ungaria 1954, Olanda 1974 şi Brazilia 1982. Indiscutabil, în toate aceste trei cazuri, echipele învinse au fost şi echipele care au dominat fotbalul mondiual, schimbîndu-i în mod decisiv cursul. Ce s-a observat mai puţin e că în toate aceste cazuri Campioanele Mondiale au fost echipe nu mai puţin remarcabile. Germania 1954, Germania 1974 şi Italia 1982 au apărut, însă, dinspre latura „ neplăcută”, raţională şi organizaţională a fotbalului. Au fost, adică, echipe care au distrus adversari de splendoare desăvîrşită, folosind un regim tactic extrem de avnsat şi bine gîndit. Pledoaria lui Simon Kuper e cea mai bună introdicere în dezbaterea esenţială care opune fozbalul de inspiraţie şi fler novator, fotbalului de rezistenţă şi realism critic.

Cu discuţia deschisă de Kuper ne aflăm în zona criticii generale a fotbalului fără a părăsi adecvarea la fotbal. Cealaltă posibilă cale de urmat e un derapaj spiritual care pleacă din fotbal şi atacă probleme străine de fotbal. O mostră impecabilă e de găsit într-un articol publicat recent de Terry Eagleton, unul din papii critcii marxiste, suverană în cugetarea academică occidentală. Eagleton e un intelectul (post)modern complet, un ideolog în carne, oase şi superstiţii. Ţinta lui Eagleton e, în suma pronunţărilor sale scrise sau orale, una şi aceaşi: discreditarea şi de-construirea culturii populare. În modul cel mai secet şi mai activ, în spatele acestui discurs critic insistent se ascunde vechiul resentiment anti-democratic al elitei intelectuale. Vorbind de fotbal, Eagleton trece cu o uşurinţă imprudentă direct în verbiajul marxist şi procedează la o substituire rudimentară de termeni. Fotbalul joacă rolul deţinut odinioară de religie. Fotbalul e noul opium al popoarelor. Acest calc marxist îl obligă pe Eagleton să atribuie indirect ascensinuea fotbalului unui scanariu de dominaţie construit de dreapta. Simbolul tutelar al acestui complot e, pur şi simplu, David Beckham „ cu impecabilul său conformism Conservator”. Mai departe, fotbalul îşi verifică funcţia opiacee „îmbogăţind realitatea estetică” şi asigurînd „competenţa înlocuitoare” a muţimilor care nu se pricep la nimic dar pot discuta la nesfîrşit, cu o erudiţie inegalabilă despre jucători,cluburi şi meciuri „istorice”. Enciclopedismul fotbalistic e noua tradiţie, într-o societate, altfel, dominată de amnesie istorică şi neştiutoare în faţa oricărui eveniment mai vechi de 10 minute.

Remarcile lui Eagleton conţin cîteva unghiuri utile. Analogia fotbal-religie e un punct de pornire deja invocat de numeroşi teoreticieni, deşi comparaţia e mult mai complexă şi mai dificilă decît lasă Eagleton să se înţeleagă. Fotbalul a devenit o manie globală care parafrazează cu oarecare exactitate forme religioase, aproape exclusiv în scenarii de cult. Însă comparaţia e nulă la nivel substanţial, unde fotbalul nu are pretenţia de a oferi o ordine revelată ci doar o formulă de participare rituală, împinsă spre divertisment. Fotbalul e un joc, a devenit, poate, o industrie, dar n-a fost şi nu va fi un adevăr. Comparaţia religie-fotbal e, în varianta marxisră ilustrată de Eagleton, încă o răfuială cu religia, un atac din care răzbate ura neîmpăcată a ideologiei marxiste pentru peristenţa aplecării religioase a omului.

Ideea după care dreapta e vinovată de priza globală de opium fotbalistic vine direct din criticismul societăţii moderne de consum şi din analiza reprimării simbolice a societăţii, dezvoltate de freudo-marxism în anii ’50-’70. Pe urmele lui Fromm şi Marcuse, Eagleton conchide că lumea socială naturală e coruptă de un scenariu comercial-escapist comandat de marele capital şi menit să împiedice accesul colectiv la adevărul soical (teoretizat de marxism).Apariţia lui David Beckham pe post de mare preot al dreptei e o perlă tipică pentru rătăcirile înverşunate ale radicalilor academici, în război cu lumea din jur. Beckham nu e nimic mai mult decît un milionar tatuat şi înconjurat de kitsch, la capătul procesului năpraznic de îmbogăţire care transformă copiii lumpenului sau ai clasei muncitoare în celebrităţi. Iar dacă mania fotbalistică e de dreapta, Eagleton ar trebui să explice forţa acestei reuşite a dreptei în regimurile comuniste şi patronajul oficial al aparatului de partid asupra fotbalului în toate fostele ţări couniste. Sau, în aceste cazuri, era vorba de cultură de masă şi educaţie patriotică? Observaţia lui Egleton legată rolul de educator al fotbalului care dă discurs, tradiţie şi erudiţie unei mase altfel inerte cultural e o percepţie corectă. Însă fotbalul nu poate compărea pe post de acuzat principal. Amnezia culturală contemporană e agresivă la nivelul „prostimii”, însă „prostimea” contemporană e o noţiune largă care cuprinde şi deruta erudită a „claselor culte”. Nu e nici o diferenţă între cei ce nu ştiu nimic despre trecut şi cei ce îl de-construiesc, transformîndu-l într-o fabulă unică despre vina societăţilor şi valorilor occidentale. Cu alte cuvinte, Eagleton e cult dar degeaba. Cultura critică a lui Eagleton şi incultura plenară a maselor duc în aceaşi direcţie.

Bolile clasicilor




Prima concluzie provizorie şi definitivă, după 5-6 zile de Cupă Mondială: majoritatea echipelor mari au o problemă de mişcare. Provizoratul acestei observaţii ar putea fi demonstrat de evoluţiile următoare, în special de meciurile din faza a doua. Însă ceva pare, deja, greu de schimbat şi sugerează o mutaţie definitivă: dinamica de joc s-a schimbat. Altfel spus, a apărut o nouă "fizică", în care, cu excepţia remarcabilă a Germaniei, majoritatea clasicilor nu mai mizează pe mişcare. În primul rînd, Anglia, apoi, Brazilia, Franţa, Italia şi, în mai mică măsură, Olanda lucrează în parametrii statici sau semi-statici ai jocului de posesie. Influenţa e evidentă: Barcelona, cu schema ei hipnotică de pase scurte, cu demarcări pe ultima linie de joc.
Lucrurile sînt mai lesne de înţeles dacă luăm Germania ca termen de referinţă. Surpiza germană n-a fost, ca de obicei, apariţia unei echipe foarte solide după un sezon anonim (asta se întîmplă la aproape fiecare turneu final) ci prospeţimea în mişcarea colectivă. Nici o altă echipă n-a arătat pofta de deplasare vie şi riguroasă a naţionalei germane care a măcinat Australia şi va face continua să facă acelaşi lucru, prin lansări repetate, din adîncime, cu participarea şi rotaţia întregii echipe.

În rest, apetenţa generală pentru mişcare e blocată de un soi de convingere posacă în virtuţile dominaţiei lente bazate pe posesie. O explicaţie imediată? În mod evident, dispariţia liderilor de construcţie. Cu excepţia relativă a lui Veron, coordonatorii clasici lipsesc şi nimeni nu mai dictează cadenţa de atac. Solistul coordonator şi însăşi noţiunea de penetraţie ofenisvă sînt înlocuite de o suită albă şi lungă de pase. În acest regim, mişcarea care creează culoare de pătrundere şi situaţii supranumerice e înghiţită de frontul plat şi de încercarea de a înainta în bloc. În consecinţă, mijlocaşii şi vîrfurile aleargă dar nu se mai mişcă decisiv. Rezultatul e caracterul incredibil de static al unei echipe ca Brazilia care a suferit serios în meciul cu anonimii nord-coreeni şi a reuşit numai prin numerele persoanale ale lui Robinho. Criza a fost perfect ilustrată de prăbuşirea modelului originar: Spania. Catastrofa din meciul cu Elveţia a dezvăluit limitele modelului Barcelona, exact aşa cum le denunţase, în semifinalele Ligii Campionilor, Jose Mourinho.

Michael Ballak a făcut, primul, cîteva observaţii foarte interesante despre noua dinamică fără dinamică a naţionalei engleze şi aceste remarci se pot aplica destul de exact unui număr îngrijorător de echipe. Ballak a semnalat incapacitatea de combinaţie a englezilor care au revenit, sub Capello!, la registrul primitiv al lui "kick and rush". Argumentul lui Ballak e valabil, în alt registru, şi pentru capacitatea de circulaţie excesivă a echipelor care cultivă cursivitatea fără direcţie.

Alte evoluţii schiţate în prima săptămînă a Cupei Mondiale se leagă de mitul "experienţei suverane". Italia şi Germania au expus teza şi anti-teza acestei idei. Italia a rezistat prea mult în pragul schimbării. Dealtfel, Marcello Lippi s-a declarat destul de iritat de apelurile care cereau renovarea marii echipe de acum 4 ani. Consecinţa e un compromis slab, cu înlocuitori mediocri şi veterani obosiţi. Germania a reacţionat complet diferit, în prelungirea unei tradiţii de competitivitate fără compromisuri. Astfel, absenţa forţată a lui Michael Ballak n-a contat iar noile adopţii ale naţionalei (în special Mesut Ozil) au intrat direct în maturitate, după vechea deprindere germană care anulează nesiguranţele debutului.

Dificultăţile nescontate ale Braziliei şi Spaniei spun, deasemenea, că fotbalul de linie clasică suferă de oboseală şi are din ce în ce mai rar capacitatea de a surprinde. Ceea ce îl face contracarabil, chiar atunci cînd adversarul e o echipă pur şi simplu disciplinată.



P.S. Evident textul de mai suferă de prea multă analiză. Cred, totuşi, că problema generală a comentariului în marginea Cupei Mondiale e, pe de o parte, gigantismul şi, pe de alta, amatorismul frivol. Gigantismul e invitat şi dictat de explozia platformelor de exprimare privată, în primul rînd internet-ul. Nu e neapărat un păcat. Însă amatorismul e un păcat şi el e încurajat atît de facilităţile net-ului, cît şi de moda care a decretat că fotbalul e noul catwalk pe care defilează egouri şi celebrităţi de o clipă. Toată lumea care se crede sau vrea să fie luată drept cineva dă buzna şi comentează în cheie "personală" şi ineptă fotbalul de Cupă Mondială. Le doresc autorilor din această categorie interminabilă să aibă parte de medici, instalatori şi coafeze la fel de competente.

Emil Boc - Prim Ministru



A devenit democraţia românească mai serioasă? Năvala fumigenă, şi mediatică asupra Primului Ministru Emil Boc sugerează că am ajuns, în sfîrşit, la maturitate. Aşadar: nu mai răbdăm inepţia guvernamentală. Sindicatele şi opoziţia şuieră din tot socialismul lor rănit, televiziunile şi "analiştii" invitaţi lucrează la roşu, din patriotism gratuit, plus salarii per cap de cugetător-tv egale cu suma lefurilor mulţimilor din pieţe. Dacă asta se numeşte seriozitate, atunci nu ne rămîne decît comedia finală: dezagregarea. Nu e mult spus. Am ajuns la ultimul ban şi la ultima şansă de redresare. Exact în acest moment, marea majoritate a corului anti-Boc nu înţelege sau se preface că nu înţelege unde am ajuns.

Ce a făcut Primul Ministru Emil Boc? Singurul lucru, încă, posibil: a redus cheltuielile bugeare. De ce? Pentru că statul român e în faliment. Majoritatea salariaţilor şi pensionarilor plătiţi din bugetul de stat sînt în situaţia depunătorilor care îşi văd economiile distruse de un faliemnt bancar. Numai că statul nu e pur şi simplu o casă de depuneri ci rezultatul combinat al polticii economice oficiale şi al deprinderilor sociale neoficiale ale populaţiei. Falimentul statului financiar român nu e opera Guvernului Boc. Opoziţia răsculată huduie şi blestemă în direcţie greşită. Asta nu li se poate imputa pensionarilor care îşi scuipă obida cu furie dar e de neiertat în cazul politicienilor şi al ziariştilor "profesionişti". Orbirea nu e scuză iar orbirea simulată, cu atît mai puţin. Politicienii PSD-PNL şi gazetarii asociaţi ştiu sau ar trebui să ştie cum şi de ce am ajuns în faliment. Ar trebui să ştie, pentru că sînt parte directă a problemei. Falimentul finanţelor de stat n-a venit ca un trăsnet nesolicitat ci a fost clădit, pas cu pas, vreme de 20 de ani, de o politică economică moale sau scabros-electorală. Mediile de informare au partea lor în catastrofă, pentru că ele şi nu altcineva au ascuns şi negat sistematic logica strînsă care lucrează neiertător împotriva economiilor falsificate. Comportamentul media nu e o surpriză. Trusturile de presă sînt ele însele fructul averilor create din deturnarea şi din exploatarea resurselor de stat. În fond, figurile marilor şefi de trusturi fac parte din plutonul select care a parcat economia României într-un loc dosnic şi şi-a făcut plinul pe săturate. Abia apoi au luat naştere zisele trusturi de presă iar regimul lor de lucru era, de la bun început, previzibil: muncă bine slariată la tăvălugul care albeşte, disculpă şi şterge urmele patronului.

Ce e cu adevărat revoltător în scandalul din jurul Primului Ministru Boc e sursa de zgomot: cei care fac azi literatură apocaliptică pe seama măsurilor de austeritate sînt exact cei ce au aşezat economia României pe linie moartă, încă din 1990, au devorat resurse bugetare şi au decupat o felie mereu în creştere din avuţia naţională. În mare parte, sacrificiile de astăzi sînt impuse de slăbiciunea extremă a unei economii prosternate într-o poziţie convenabilă noilor beneficiari şi de preponderenţa bolnavă a sectorului bugetar. Ambele au fost create, tolerate sau lărgite de cruciaţii care se leagă azi cu lanţuri de pneisonari.

"Genocidul social" declamat de PSD şi PNL nu e doar o probă de kitsch logic şi lingvistic. Formula aleasă de PSD şi PNL semnalează ceva mai grav: pericolul major care pîndeşte ascuns între politiceni aleşi să judece şi să decidă, dincolo de propriile interese. Detaliile planului de acţiune ale guvernului PD-L-UDMR pot fi dezbătute. Direcţia, nu. Orice altă rută e egală cu prăbuşirea. Deciziile anunţate de Primul Ministru Boc sînt deciziile anunţate peste tot, în Estul şi în Vestul Europei. Conjuraţia masacrului bugetar e, pur şi simplu, o necesitate respectată în toată Europa. Şi în România lui Băsescu şi Boc, şi în Anglia lui Cameron, şi în Spania lui Zapaterro. Numai în România lui Ponta şi Antonescu nu. Care e, atrunci, varianta? Ce propun PSD şi PNL? Care ar fi măsurile miraculoase şi mult mai puţin dureroase, în măsură să oprească, totuşi, căderea? Interesant, Ponta şi Antonescu tac. Ba mai mult, într-o performanţă complet schizoidă, tac în timp ce huiduie. Dacă PSD şi PNL ar fi produs un scenariu economic alterantiv, în locul unei moţiuni de cenzură sprijinită în text de invective şi în stradă de aramata subordonaţilor sindicali, România ar fi fost, măcar, locul unei dezbateri urgente, într-un moment de impas istoric. Aşa, însă, e doar locul unui scandal ridicol. Iar asta înseamnă, mai departe, un singur lucru: pierdem timp şi ne pierdem mintea. N-ar fi prima oară. Inconştienţa în momente tragice e unul din jocurile favorite ale românului în poziţie oficială. Zicala care recomandă virtuţile hazului de necaz nu îi acoperă, însă, şi pe cei care pun la lucru hazul şi umorul involuntar.

Evident, PSD şi PNL vor declara apăsat că au remediul, că sînt singurele în stare să întoarcă banii la bugetul statului dar toate astea fără cea mai măruntă precizare. Planul e acolo dar va fi dezvăluit abia în primele zile de guvernare. Aşa e, cu precizarea că planul seret nu are nevoie de protecţie. E mult prea bine cunoscut. Remediul favorit al foştilor liberali transformaţi în spărgători de buget e cunoscut din perioaoda 2007-2008: cazinoul financiar Vosganian, cu premii masive pentru alegătorii ţintă şi potop pentru neafiliaţi. Remediul socialismului de haită al PSD e, iar, cunoscut: prişniţe retorice pentru săraci, discursuri refuzate de Obama din motive gramaticale, plus catastrofa de rigoare, pusă în seama dreptei sau a complotului capitalist internaţional.

Se poate, prin urmare, discuta în termeni direcţi despre România în criză? Din păcate, nu. În faţa celei mai grave căderi istoice pe care România a trăit-o vreodată, intervenţiile publice au un aer străin de obiect şi iresponsabil. E cu atît grav cu cît "obiectul" e însăşi societatea românească şi nu o sumă de clacule şi indicatori economici tranzitorii. Cu cîteva excepţii remacabile (Gh. Cercelescu e, de departe, cel mai grăitor caz de competenţă ignorată), analizele, comentariile şi pronosticurile se înşiră fără altă ţintă decît atacul politic. Dar nu e exagerat să vorbim de cea mai gravă criză istorică trăită vreodată de România? Cu sigruanţă, nu.
Comunsimul, candidatul numărul 1 la această onoare sinistră, a fost, într-adevăr, o catastrofă dar o catastrofă previzibilă, din prima pînă în ultima clipă. Cu alte cuvinte, comunismul n-a generat nimic surprinzător, în condiţiile fixate şi impuse de comunism. Degenerarea a fost aproape terminală dar nu neaşteptată şi niciodată alimentată de fenomene obscure, invizibile sau necunsocute. Drama comunistă a fost planficată la vedere şi a avut un carater "deschis", în măsura în care o execuţie în piaţă e un act cît se poate de public.

În schimb, criza în care a intrat România după căderea comunismului, nu are nimic previzibil. În primul rînd, pentru că numita "criză a anilor 2009-2010" a început demult. Mai devreme decît îşi închipuie analiştii decişi să îi fixeze începutul în crahul financiar euro-aemrican al anilor 2008-2009. Adevărat dezordinea de pe piaţa bancară americană a agravat lucrurile iar degradarea zonei euro a mărit presiunea. Aceste două perturbări externe au fost însă doar criza de împrumut care s-a aşternut peste o economie profund dezechilibrată şi osificată, cu tot cu defecţiuni, în 20 de ani de inacţiune, neglijenţă şi incompetenţă. Dacă România ar fi fost lovită numai de suflul crizei euro-americane, ne-am fi aflat în faţa unui şoc economic masiv. Proiectat asupra unei economii aberante, acelaşi suflu a transformat şocul în criză istorică. Originile crizei româneşti sînt pur româneşti şi au fost fixate, imediat după 1989, de refuzul revoluţiei economice. A fost aşa şi nu putea fi altfel pentru că, odată disimulată sau ratată revoluţia politică, şansele unei re-naşteri economice erau nule. În consecinţă, sistemul creat sau, mai bine zis, păstrat în 1990 a adîncit, în loc să dezrădăcineze, suita obişnuinţelor economice ale statului socialist. Nu ale statului comunist, pentru că dictarua economică a partidului a dispărut, înghiţită de structurile multiple de putere degajate de reconfigurarea aparatului comunist. Însă socialismul, adică deprinderile şi reflexele comunitare gravate de socialism în mentalităţi, au rămas. Atît sus, cît şi jos. Atît printre noii deţinători ai economiei cît şi între angajaţii "fără de putere". Datele acestui compact socialist par disjuncte dar divergenţa efectelor nu poate ascunde acordul de mentalitate. În vreme ce noua elită economică a intrat în regim imediat de acaparare şi exploatare a bunurilor şi fondurilor publice, masa bugetarilor a primit puţin dar suficient pentru a menţine un corp social influent, mai ales prin dreptul la vot. Diferenţa de venituri e mare, realitatea morală e aceaşi. Şi unii şi alţii au stabilit că pot trăi bine sau binişor, fără risc şi fără competiţie, în preajma şi din banii statului. Unii furînd, ceilalţi dormitînd, sub protecţia tot mai largă a lefuşoarei şi a sporişorului de stat.

Problema mentală a Româneiei e mai gravă decît actualul derapaj economic: După 20 de ani dăruiţi şi pierduţi pentru schimbare, sîntem în acelaţi punct de dependenţâ inertă. Societatea sau o parte mult prea mare a societăţii e, în continuare, convinsă că bugetul şi asistenţa de stat sînt un drept. Că vieţile şi destinele personale sînt portofoliul cel mai de seamă al statului. Bugetarismul care a dat clasa profitorilor miliardari şi a anesteziat o masă enormă de oameni "fără bani" e un obstacol colosal. Aproape de netrecut.

Adevărul e, în acest moment de criză şi cumpănă, adevărul ultimei şanse. Primul Ministru Boc a avut curajul să pună capăt simulacrelor şi să intre în realitate. Refuzînd frontal cea mai periculoasă iluzie naţională, Guvernul Boc e primul caz de luciditate şi răspundere executivă în momente de răscruce, din 1947 încoace. Spectacolul pe care îl oferă adversarul e îngrijorător: tradiţia eschivei şi demagogiei continuă. Numai că, de data asta, nu mai urmează încă o prelungire şi încă o păsuire. Oferta vieţii asistate şi a ruinei egal distribuite rămîne pe masă. Dacă,însă, propunerea PSD şi PNL devine program de acţiune, urmează momentul zero. Demisia lui Boc? Sub presiunea magicienilor sociali de la PSD şi PNL? Ar fi un contract automat cu nenorocirea.

Crizele succesive ale statelor asistenţiale ale Europei de vest ne-au silit să decidem: încercăm sau ne ducem la fund? Tentaţia dizolvării nu trebuie subestimată nici un moment. După 20 de ani de tertipuri indolente, inacţiunea şi indiferenţa atrag, promisiunea unui paradis inexplicabil în regie liberal-socilistă e luată în serios şi , peste toate, filozofia lui " scăpăm noi cumva" e un remediu iraţional mai puternic decît orice argument. Însă lucruile sînt clare: ori acceptăm operaţia, ori ne retragem în subzistenţă şi căutăm cumpărător.