14 iulie 2010

Filiera moldo-română şi filtrul german


Ori de cîte ori se asociază într-o coaliţie compactă, umorul involuntar, amnezia voluntară şi ipocrizia asumată produc falsuri de referinţă. Procesul e laborios iar produsul are o toxicitate eficientă. Ultima capodoperă în materie e teoria, tot mai euro-răspîndită, după care România practică un soi de trafic legal cu moldoveni, pe care îi transformă în cetăţeni UE şi îi deversează, apoi pe uşa din dos, în Occident. Am întîlnit, prima oară, această idee în discuţii la limita buneicuvinţe cu europarlamentari germani. Aceaşi teorie e sistematizată ştrengar, într-un articol al ediţiei internaţionale a revistei Der Spiegel.

Articolul din Der Spiegel, intră, de la bun început, în seria documentelor scutite de dubii. Prima frază:

"Romania's president wants to increase his country's population and is using an odd means to do so."

Der Spiegel ştie că Preşedintele Băsescu vrea să facă din moldoveni un excedent de populaţie românesc. Dezvăluirea cu care Der Spiegel îşi educă şi îndatorează onor audienţa internaţională e atît de gravă încît, evident, argumentele şi probele devin secundare. Der Spiegel ştie şi asta e de ajuns.

Ceva mai jos, Der Spiegel se lipeşte de obişnuita referire la Moldova ca "poorest country in Europe". Clişeu ochit, clişeu lovit! Sau nu e Moldova, cu adevăîrat, "the poorest country in Europe"? Ba este, dar forţa clişeului lucrează anesteziază complet capacitatea de gîndire a revistei germane care nu înţelege urmările formulelor pentru care optează. Căci, dacă moldovenii sînt într-atît de săraci, atunci ei se înscriu perfect în categoria "excluşi, defavorizaţi, marginalizaţi, etc". E vorba de acea supercategorie pe care presa germană şi vest-europeană o compătimeşte militant şi o acceptă în interiorul UE, din raţiuni umanitar-liberale. Asta, însă, numai dacă vorbim de sărăcimea "exclusă" a imigranţilor afro-arabi. Dacă e vorba de moldoveni, umanitarismul se retrage, deşi, aşa cum scrie Der Spiegel, e vorba de nefericiţi născuţi într-o ţară "din Europa". Sau tocmai asta e problma?

Der Spiegel observă, deasmenea, că noua coaliţie de guvernare pro-europeană de la Chişinău e complice în acest proces care introduce în Europa europeni neagreaţi. Der Spiegel precizează subtil că noua coaliţie a venit la putere înlocuind "Partidul Comunist pro-rus". S-ar putea înţelege de aici că revista germană sugerează, delicat şi progresist, că o administraţie comunistă revenită la putere în Moldova ar face cadou Europei măcar blocarea fluxului moldovean spre UE. Der Spiegel pare să aibă opţiuni politice bine conturate, mai ales că, trei rînduri mai jos, revista enumeră sec ororile de care România se face vinovată în faţa întregii Europe:

" Even though Romania itself has been hard hit by the financial crisis, the nation has granted generous loans to its neighbor in the past year. The barbed wire along the border has been taken down and, since autumn, Moldovans living within a 30-kilometer radius of the border have been able to visit Romania without a visa."

Aşadar, ajutor financiar, desfinţarea "zidului" de sîrmă ghimpată şi libertatea de circulaţie în zona de frontieră! Asta, în loc de obstrucţii economice, militarizarea frontierei şi restricţii adminstrative - măsurile pe care Der Spiegel le crede, probabil, mult mai nimerite şi mai europene. Situaţia poate fi însă, uşor rectificată şi armonizată cu agenda Der Spiegel. Măsurile abuzive ale României pot fi blocate, cu condiţia ca "Partidul Comunist pro-rus" regretat de Der Spiegel să vină la putere. Asta mai ales, că tot Der Spiegel ne informează, după counsultarea propriei baze de intuiţiin oraculare, că:

" He (Băsescu) dreams of Romania Mare"

Argumentele şi probele lipsesc şi de data asta. Der Spiegel contează tocmai pe lipsa probelor: un adevăr evident nu are nevoie de argumente, aşa cum o presă aliniată a scăpat de grija jurnalismului riguros. Extremismul pro-românesc al Românilor şi al Preşedintelui lor e, pentru Der Spiegel, un fapt european documentat. Delatfel, la Bruxelles însuşi "a devenit conştient de fluxul migraţionist moldovenesc" - scrie Der Spiegel care relatează, apoi, că politicieni populişti de dreapta exploatează situaţia. E vorba de un europarlamentar austriac (Andreas Molzer - Partidul Austriac al Libertăţii) care a adresat o intepelare Comisiei Europene, solicitînd stoparea acţiunilor României. Interesant (în primul rînd pentru viitorii cercetători ai ipocriziei de presă "corecte politic") Der Spiegel foloseşte din nou tiparul după care toate delictele sînt delicte cu excepţia celor admise. Mai întîi, am aflat de la Der Spiegel că "defavorizaţii" moldoveni nu au drept de circulaţie pentru că sînt, în mod vădit, prea europeni. Acum aflăm că Der Spiegel poate, fără obişnuitul torent de invective, un partid radical anti-imigraţionist. De ce? Pentru că Molzer şi partidul lui sînt împotriva imigraţiei europene. În schimb, Geert Wilders liderul politic olandez anti-imigraţionist e Satana. De ce ? Pentru că Wilders e anti-islamic şi, deci, incorect.

În sfîrşit, dacă episodul Moldova dovedeşte că România e vinovată de infidelitate europeană, atunci ne aflăm într-o companie augustă. Cei ce acuză acum direct sau indirect statul român ar trebui să se scutească de ravagiile amneziei voluntare. Politicienii şi presa germană uită ceva: în 1989-90, Germania era membru UE. Şi exact în 1989-90, Germania a încurajat şi salutat prăbuişirea "zidului" de la Berlin. Tot Germania a acordat cetăţenie in corpore populaţiei Republicii Democrate Germane, introducînd, pe această cale, în UE, nu mai puţin de 16 milioane de persoane.
Presa desfigurată (dinăuntru)


Mai mulţi euoparlamentari liberali, îndrumaţi şi luminaţi, pe fîşia românească, de Renate Weber, au adresat Comisiei Europene o aşa numită "întrebare orală"(interpelare) pe tema libertăţii presei în mai multe state membre UE. Interpelarea cere Comisiei să treacă la acţiune în apăraea libertăţii ameninţate a presei şi enumeră mai multe cazuri care ar justifica intervenţia. La capitolul România, Renate Weber contribuie cu propria doză de alarmism şi denunţă menţionarea campaniilor media "la comadnă" în Strategua Naţională de Apărare.

Prima întrebare pe care Renate Weber trebuia să şi-o pună e nespus de simplă: există sau nu, în România, "campanii media la comandă"? Renate Weber a trecut peste această întrebare, dintr-un motiv foarte clar. Răspunsul nu e convenabil. Da, campaniile media la comandă există şi, mai mult, sînt motorul principal al unei presei care funcţionează, de fapt, ca partid mediatic.

Renate Weber e datoare cu cîteva informaţii pe care Comisia Europeană le-ar aprecia în mod deosebit. Mai întîi, spre buna informare a Comisei, presa românească trebuie prezentată în resorturile ei principale. Astfel, srucutrua de proprietate a "trusturilor media" e totuna cu achiziţiile dlor. Vîntu, Voiculescu, Patriciu. Ideea după care trusturi media şi ziarişti plătiţi de proprietari privaţi reprezintă în mod necesar interesele sectorului privat şi ale societăţii e, în România, ridicolă. Marii proprietari de trusturi nu sînt oameni de afaceri privaţi ci o elită parazitară care depinde de contracte sau scutiri acordate de stat şi are, prin urmare. o envoie vitală de decizie politice favorabile. Aşadar, pentru mai multă precizie, prima ocupaţie a trusturilor de presă e promovarea intereselor anti-comunitare şi, adesea, anti-naţionale ale unui număr restrîns de domni, pe care Renate Weber i-ar putea recomanda căduros şi pe nume Comisiei. Iar prima ocupaţie a jurnalişilor amenuinţaţi de spectrul dictaturii e prostituţia coafată retoric de ONG-uri şi liberali la dispoziţia cariatidelor capitaliste Vîntu, Patriciu, Voiculescu.

Am avut onoarea de a lucra alături de ziarişti foarte corecţi şi i-am văzut plecînd, resemnaţi, unul după altul sau ejectaţi în bloc. Am avut oroarea să asist la scene de gangsterism absolut, cu telefoane care ordonau unor mari staruri independente de presă să susţină sau să înjure, după nevoi. Cunosc structura de salarii a trusturilor şi Renate Weber ar face un serviciu democraţiei mediatice pentru care se bate, dezvăluinfd cifrele. De altfel, cred că ziariştii ar trbui obligaţi prin lege să îşi declare veniturile. Argumentul după care ziariştii din trusturile "private" nu pot fi obligaţi la aşa ceva, pentru că nu sînt plătiţi din bani publici e abject. Mai întîi, pentru că ziariştii "privaţi" se ocupă de chestiuni publice, educă opinia publică şi au autotritate morală publică. Apoi, pentru că banii care îngraşă salarii de la 10000 de euro în sus, sînt bani furaţi de patronii privaţi din fonduri sau alte surse de venit publice.

Renate Weber ar mai trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene şi a colegilor de grup Liberal că, în România, ziariştii se bucură de imuniate şi folosesc acest drept nedeclarat pentru a practica şantajul şi extorcarea de bani. Comisia Eurpeană ar aprecia în mod deosebit detaliile submafiote referitoare la acţiunile dnilor Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chireac, participanţi activi şi atestaţi la şantaj de grup şi premiaţi de propria "breaslă" cu un val de simpatie, plus air-time la discreţie.

Un grupuscul anonim sau ignorat de ziarişti continuă să lucreze onest şi tot mai izolat în România. Aşa ceva e posibil, însă, numai în condiţii de mare presiune şi sub ameninţarea sărăciei. Marile trusturi care se tem de persecuţia dictatorială a statului nu admit asemenea ziarişti şi au făcut tot ce trebuia pentru a elimina supravieţuitorii. Cei ce au în continuare ambiţia şi probitatea cerute de profesia de jurnalist sînt anonimizaţi sistematic. Munca lor se desfăşoaă "sub capac", în organe media sărace sau ecranate de marele spectacol al trusturilor. Cei mai mulţi strigă în van, au un public de nişă, se zbat în cotloane de internet sau se irosesc în presa de provinice.

Presa românească e cea mai mare pierdere a democraţiei cîştigate de România. Nu e nimic mai trist şi mai descurajator pentru viitor decît spectacolul sordid al acestei instituţii simulate care corupe în masă tineri şi livrează latifundii, vile, elicoptere, avioane, conturi, chiolhanuri şi limuzine pentru impostori selecţionaţi în baza unui concurs dinamic de înjosire. Asta e presa din România şi, într-adevăr, Renate Weber ar trebui să aducă la cunoştinţa Comisiei Europene situaţia presei din România. Presa românească nu e ameninţată de statul condus de Preşedintele Băsescu. Nici un ziar şi nici un ziarist n-au avut de suferit, n-au avut de pierdut sau n-au dispărut, prigoniţi de un Guvern şi de un Preşedinte insultaţi în regim 24/7. Presa nu e amenţată sau nu mai e ameninţată. Răul a fost deja făcut. Dinăuntru. Pînă la desfigurare.
Eliberarea spaniolă



Spania era obligată să cîştige Cupa Mondială. Nici o altă echipă nu mai e posesoarea unei identităţi fotbalsitice clare. Acest argument solitar e mult mai complex decît ar fi de crezut şi face din victoria Spaniei o împrejurare cu adevărat istorică.

Spaniolii au venit la Mondiale pentru a juca fotbal şi fac, dealtfel, acest lucru aparent elementar, de cel puţin doi ani. Fenomenul spaniol e vizibil din 2008, cînd naţionala lui Aragones a cîştigat Campionatul European. după doi ani de cursivitate impecabilă. Spania a confirmat, folosind practic aceaşi echipă şi acelaşi stil, sub del Bosque. E destul de limpede, că Spania nu e, deci, rezultatul unei conjuncturi sau al unei serii în acelaşi timp accidetnale şi fericite. Spania face parte din grupul restrîns al echipelor care au dezvoltat un fel de a juca fotbal, nu e o reţetă de supravieţuire sau un mecanism de sabotaj. Ca de fiecare dată cînd e vorba de echipele care construiesc istoria fotbalului, Spania pare un caz banal: o echipă care pasează şi atacă. Lăsînd la o parte numărul şi rata de reuşită a paselor, aceaşi observaţie se potriveşte celorlalate mari echipe postbelice: Ungaria 1954, Brazilia 1979, Brazilia 1982, Olanda 1974 şi, poate, Italia 2006. Numai trei sau patru echipe au atins nivelul de joc de la care începe fotbalul viitorului şi asta din două motiove: mai întîi pentru că asemenea stări de feritiliate presupun echipe de dotare colectivă extraordinară şi, în al doilea rînd, pentru că ideile cu care joacă asemenea echipe au nevoie de o susţinere aproape dogamtică, adică de o persistenţă care respinge, aparent injust, orice critică.

În toate cazurile amintite, echipele "istorice" au contat pe 11 jucători excepţionali, fără piese slabe şi posturi vulnerabile. Deasmenea, ideea de joc generală a rămas în picioare, fie că echipele au cîştigat fie că n-au cîştigat trofee majore. Ungaria căzută în 1954 şi Olanda perdantă în 1974 şi 1978 au ratat trei finale de Mondiale dar au dictat, practic, fotbalul ce le-a urmat. Culmea, Spania e cea mai avansată formulă a stilului de joc inaugurat de Olanda la începutul anilor 70 şi exportat în Spania prin generaţii succesive de antrenori şi jucători. Cheia acestei formule e mişcarea. Aşa cum cea mai gravă neînţelegere ce poate fi aplicată sistemului spaniol e auczaţia de "pasă inflaţionară". Ce ratează acest soi de reproş e tocmai capacitatrea complexului de pase spaniol, de a creea spaţii, de a stabili cursul jocului (modoficîndu-l constant sub infuenţa lui Iniesta şi Xavi) şi de a consuma tot ce se întîmplă într-un meci. De multe ori, advesarii Spaniei sînt scoşi din joc sau mai exact spus nu pot intra în meci, nu pot pariticpa la istoria jocului în care se bat şi nu ştiu cum pot rezolva acest prizonierat cără pauză. Olanda a bănuit că va avea această soartă, după ce a văzut, în semifinale, cum Germania, o echipă hiperactivă şi lucidă, a fost scoasă fără împtrovire din stadion de sistemul spaniol.

Olandezii au decis, în consecinţă, să răspundă negînd condiţiile minime de joc ale sistemului spaniol. De aici duritatea şi rolul "criminal" care au făcut din închizătorii Van Bommel şi de Jong personaje aproape penale (arbitrul Webb a încercat să evite eliminări premature, în speranţa că nu va "strica" finala dar a reuşit să facă un rău şi mai mare împingînd meciul spre uzură şi prelungiri). Olandezii nu puteau face altceva. Printre altele şi pentru că nu au calibrul şi viziunea Olandei 1974-78. Însă performanţa acestei Olande terestre e excepţională. O echipă meticuloasă şi agresivă a ajuns în finală, după un şir neîntrerupt de victorii clare. E mai mult decît au reuşit clasicii dezorientaţi. În primul rînd Brazilia lui Dunga şi Argentina lui Maradona. În ambele cazuri, sudamericanii au clacat la primul examen serios şi în ambele cazuri acest gen de şoc a venit din lipsa de convingere. Căci Brazilia a jucat în afara propriului sistem de valori şi a pariat pe improvizaţia tactică a lui Dunga. Însă coeziunea echipei nu avea susţinere în participarea convinsă a jucătorilor şi s-a deşirat rapid, la prima criză. Argentina a ajuns la Mondiale într-o stare de anarahie sentimentală aşezată de Maradona în locul celor mai elementare precuaţii tactice. Germania a avut, în consecinţă, un meci uşor în sferturi.

Spania Campioană Mondială e epsiodul salutar care fereşte fotbalul de supremaţia artificială a reţetelor fixe şi de puterea mecanismelor care pot opri fotbalul pentru a da victorii echipelor care se pricep să fie complet nenaturale. Cu un pachet de înaintare care începe la Puyol şi cu 11 oameni care pasează şi în somn, Spania a insistat asupra fluidităţii şi după ce a pierdut primul meci, cu Elveţia. Victoriile au venit greu, la diferenţe mici, pentru că totţi adversarii Spaniei au avut un singur obiectiv: nu atît să cîştige, cît să oprească mecanismul spaniol. Del Bosque n-a dat înapoi, n-a revizit şi, în consceinţă, fotbalul de instinct natural şi tehnică desăvîrşită al spaniolilor, a cîştigat. Cupa Mondială 2010 a relansat ideea fotbalului autentic, exact în momentul în care adversarii adunaseră un munte de contraargumente.