29 iulie 2010

Binele în căutarea răului (II)

- așteptîndu-l pe Pol Pot -





După aproape 10 ani de război, purtat sub carantină media, fără permisiune de acțiune ”full force” și sub defăimarea constantă a criticilor media/civilo/academici, eșecul militar american în Afghanistan a devenit o posibilitate distinctă. Dacă nu cumva, o certitudine. Și o lecție dspre uitarea voluntară a istoriei - urmînd observațiile extraordinare ale lui Robert D. Kaplan, unul din ultimii intelectuali publici conștienți de drama civilizațională instrumentată în numele democrației ”integrale”, noul nume al egoismului elitar occidental.

Întrucîtva asemănător cu turul de forță din Vietnam, operația de demoralizare și subminare de acasă a lucrat, conștient sau nu, ca motor propagandistic aliat inamicului. Președintele Obama a reușit, chiar, să comită, prompt, eroara strategică fundamentală, anunțînd public data retragerii efectivelor americane din Afghansitan. Dacă și cînd va fi așa, alianța militantă a mediilor de informare, activiștilor și vedetelor pop-cinema recalificate în politologi și analiști miliari, va savura pe pagini mari de ziar, în lucrări moralizatoare și înr-o nouă maree de filme, victoria libertății asupra ei îmșiși. Apoteoza păcii prin cedare și glorificarea retragerii sînt, însă, ceremonii de uz strict personal. În afara egourilor nesățioase ale elitei libeale, nimeni nu va avea de cîștigat.

Statele occidentale vor fi mult slăbite moral iar populația afghană va fi imediat supusă unui ceremonial cu totul diferit: abatorul. Femeile și copii afgani vor fi reîncarcerați de doctrina Talban, asta în cazul în care vor supraviețui primului val de răzbunări, promis, de pe acum, de liderii Taliban. Cum, însă, femeile și copii afghani nu par să facă parte din grupruile demne de doctrina drepturilor omului (în definițe liberală), totul va fi în regulă. În regulă și absent din paginile ziaelor și de pe site-urile cae se ocupă, de aproape 10 ani, cu descrierea fărădelegilor americane în Afghanistan. Evident, execuțiile liderilor de comunități și ale sătenilor care au luptat alături de americani nu vor fi relatate. Nici lapidările de femei, spînzuratul de copii și înjunghierile de bătrîni. Pentru că nu interesază, nu convin și nu premiază mîndria de sine a elitei liberale. Oricum, noul stat Taliban-Afghan va răsplăti ajutorul dat de mediile occidentale, închizînd complet accesul jurnaliștilor. Dar asta e mai puțin important, odată ce am stabilit, împrenă cu generoșii noștri îndrumători libeali, că Afghanistanul nu intră în rîndul țărilor arondate drepturilor omului. Căci, drepturile omului sînt numai în teorie o doctrină universală. În pratica asigurată de mediile de informare, de puzderia de activiști și de lanțurile interminabile de ONG-uri, drepturile omului sînt îngăduite selectiv. Ele sînt admise în cazul în care politica unui stat știe să stea la stînga și dispar din locurile atinse de valorile dreptei sau de noțiunile reacționare de patriotism și onoare miltară. Iată de ce, femeile afghane vor primi, foarte curînd, dreptul de a fi forțate să poarte burcă. Nu e nimic abuziv în această situație pregătită de mediile liberale pentru Afganistan, de vreme ce aceleași grupuri se străduie să asigure același drept și femeilor muslmane din marile orașe occidentale. În acest scop, agitația liberală împotria legilor occidentale anti-burcă a cescut, folosind, evident, argumentul libertății individuale. Egalitatea e aproape! Speranța moare ultima! Curînd consensul liberal dominant, va face cadou femeilor musulmane, atît în Afghansitanul eliberat de americani, cît și în Occidentul încă manipulat de ei, dreptul nemijlocit de a fi puse sub burcă. Indiscutabil, războiul din Afganistan a meritat!

Și totuși, de unde știm sau cum de putem bănui că Afghanistanul va deveni un abator totalitar, după retragerea americană? Cine nu are nici o idee sau nu își mai amintește, poate face un efort, pornind de știrea recentă despre un oarecare proces încheiat, în Cambogia, la Phnom Penh. După 30 de ani, un fost lider Khmer Rouge a fost conamant pentru crime împotriva umanității (e din nou voba de acea umanitate care nu s-a putut bucura, la timp, de drepturile rezervate altor norocoși de mediile liberale). Între 1975 și 1979, dictatura Khmer Rouge, condusă vizionar de Pol Pot, a încercat și a reușit să impună comunismul absolut în Cambogia. Rezultatul:1 milion 700 de mii de morți. 25% din populația țării.

Regimul Pol Pot a fost întrecut, în producție criminală strict cantitativă, de Mao, Stalin și Hitler (în această ordine). Însă calitatea, ba chiar puritatea, ”producției” Khmer Rouge nu are egal. Populația marilor oașe a fost scoasă în cîmp și pusă la muncă forțată. Intelectualii (inclusiv liberalii), studenții, vorbitorii de limbi străine, bătrînii și copii inutili, orice purtător de ochelari (prea brghez!) au fost colectați în lagăre, torturați și uciși. Comunismul primar, impus cu o exactitate ieologică deplină de Khmer Rouge, nu are corespondent în încercările repetate ale stîngii de a coborî raiul pe pămînt. Iar acest apocalips perfect a fost posibil, îndată după retragerea americană din Indochina (inclusiv înlăturarea regimul Lon Nol, susținut de americani și, în orice caz, mult mai bine fixat și mai potent decît statul Președintelui afghan Kharzai). Unul din puținii jurnaliști occidentali care au făcut legătura elementară între retragerile americane și avansul tiraniilor criminale în teritoriile eliberate de ”imperialism” e Bret Stephens, excelentul editorialist de la Wall Street Journal. Stephens rezumă, într-un articol, de argumentație foarte clară, bilanțul retragerii americane din Indochina:


” All in all, America's withdrawal from Southeast Asia resulted in the killing of an estimated 165,000 South Vietnamese in so-called re-education camps; the mass exodus of one million boat people, a quarter of whom died at sea; the mass murder, estimated at 100,000, of Laos's Hmong people; and the killing of somewhere between one million and two million Cambodians.”


Istoria se repetă, deși nu e nicidoată identică. Crimele viitorului sînt, adică, impevizibile doar în număr șI în metodă. În rest, suferința e neschmibată. ȘI tot neschimbat e dogmatismul binelui în căutarea răului.
Binele în căutarea răului (I)

- furiile lui Assange -





Ce sînt așa numitele dezvăluiri publicate de WikiLeaks? Un munte de documente militare secrete, în jur de 90000 de rapoarte operaționale, comunicații și evaluări de conflict ale armatei americane, pe frontul din Afghanistan. Conținutul acestei capturi, livrată de cineva din ineriorul sistemului militar, e profund traumatic. Și absolut normal.

Pentru necunoscători, visători, pacifiști, și alte categorii de marginali, documentele sînt traumatice. În marea lor majoritate, aceste rapoarte descriu precis, în limbaj tehnic, ciocniri armate, numără cadavre, identifică sau nu civili asasinați de tiruri încrucișate sau întîmplătoare, fac statistica amputărilor, relatează incidente confuze sau erori militare, anunță numărul copiilor prinși și uciși sub dărîmături și informează asupra ultimelor invoații mortale în materie de dispozitive explozive camuflate (IED). Cele 90000 de documente fac exact ce fac rapoartele militare sau reportericești, de cînd scrisul, lumea și răyboiul: măsoară, fără să poată cuprinde cu totul, ororile violenței armate. Totul abominabil și nimic nou în această așa zisă revelație care e o noutate șocantă doar pentru cei ce nu au cunoscut războiul sau nu vor să accepte realitatea violenței umane. Nimeni nu e dator să se resemneze în fața acestui spectacol atroce dar asta nu e totuna cu a spune că oricine e obligat să denunțe violența generată de războaie și, mai ales, să acuze o armată aflată într-un teatru de luptă. WikiLeaks și asociații lor de mentalitate au descoperit că războiul e violent, haotic și tragic. Naivitatea curteayă aaemenea șocuri și asta e, de obicei, o problemă la purtător. Nu, însă, în cazul WikiLeaks, un de naivitatea a fost demult înlocuită de agenda politică și, mai grav, de obsesia unei insurecții media hrănită de un fanatism infantil.

WikiLeaks și fondatorul ei, un personaj bizar-radical pe nume Julian Assange, fac parte din categoria tot mai numeroasă a celor ce descoperă, cu intenție, imperfecțiunea lumii în comparație cu un ideal total pacific, egalitar și anti-burghez. O vină colosală apasă asupra lumii occidentale și, în special, americane: opresiunea imperialistă, discriminarea, rasismul, maginalizarea, injustiția, supremația culturală distrugătoare de diversitate și industrialismul distrugător de bio-diversitate. La capătul acestei acuzații multiple și permanente așteaptă ura. Nu atît contestația rațională a reformatorilor radicali, cît ura de sine, acel sentiment care constată inadecvarea lumii și îndrumă, convingător, spre auto-suprimare. De aici, convingerea deplină, cursivitatea impecabilă și enervantă cu care subiecții confiscați de ura de sine dezvoltă treptele și instrumentele auto-anihilării: fără industrie, fără valori naționale, fără constrîngerile familiei ”mono-nucleare”, fără suferință și cu dreptul deplin la sinucidere asistată, fără norme tardiționale, fără conștiința superiorității occidentale, fără dreptul la apărare în fața oprimaților care răspund secolelor de colonialism. Toate asceste omisiuni și auto-interdicții propun și presupun, pînă la urmă, unul și același lucru: desfințarea problemei, înlăturarea lumii și, odată cu ea, a culpei nevrotice din care s-a născut frustrarea generațiilor post-belice, sub bună îndrumare liberală. Altfel spus: eliberarea. Eliberarea de obligația insuportabilă de a trăi în temenii realității și dreptul de a avansa în teritoriul ferit de probleme al utopiei.

Generația WikiLeaks descoperă că lumea e complicată și se revoltă. Din acest punct de vedere, care amestecă neplăcerea tipică a consumaorului răsfățat în fața unui produs deficitar și naivitatea virgină în fața lumii, mentaitatea de tip Assange e o dovadă de marginalitate. Ne aflăm în prezența aproape isterică și, ca întotdeuna, infantilă, a impuslului tipic liberal, o atitudine de neadaptare programatică la datele fixe ale naturii umane pe care democra-media globală a adoptat-o și o apmlifică gigantic. Umanismul acestei categorii e jignit de simplul contact cu realitatea, asta înainte chiar de a fi încercat să înțeleagă resorturile naturii umane și presiunea contradictorie a istoriei. Propunerea unică și practica permanentă a acestei mentalități e contestația care reclamă nervos paradisul: războiae sanitare, fără violență, și, de ce nu?, lumi fără războaie. Ceea ce n-ar fi deloc rău. Singrurul element pe care îl ignoră propunerea militantă a liberalismului, în această situtație, e non-liberalismul înverșunat și înamat al celorlalți. Lipsa lor totală de probleme în fața violenței sau, altfel spus, ușurința de a ucide sau vătăma orice, în numele unei idei fixe: populație civilă în marile orașe occidentale, vecini nevinovați transformați în scut sau adăpost, copii lăsați în bătaia armelor sau propri copii trimiși la lucru cu bomba la brîu.

Ororile războiului sînt inevitabile dar nu nelimitate. Aici e diferența între o armată care are obiective raționale și legi clare și, pe de altă parte, o forță care foloseșe violența sistematică și nediferențiată, ba chiar contează pe ea, ca principiu de luptă. WikiLeaks și Julian Assange nu mai au nevoie de aceste distincții care despart forța de crimă. Libealismul lor nu e un umanitarism generos ci o ideologie politică precisă, un anti-amerinism agresiv, camuflat în cult al adevărului ”total” și propovăduit cu o putere nenmaiîntînită dar accesibilă în era net-ului. Assange se descrie, dealtfel, fără ezitare, ca adversar al ”puterii americane”, asta în timp ce continuă să pozeze, neutru, dedicat și tehic, în paznic al valorilor civile. Interviul acordat revistei germane Der Spiegel (asociată oficial la proiectul dezvăluirilor WikiLeak) e o capodoperă de ipocrizie. Assange mărturisește că are o plăcere aparte, ori de cîte ori îi poate lovi pe ”nenorociți” și adaogă că îi consideră pe cei ce conduc războaie ”cei mai periculoși” oameni cu putință. Evident, e vorba de americani.

Reveriile resentimentare ale lui Assange sînt expuse pe larg într-un profil recent - o bună piesă de jurnalism care ar putea rămîne un dosar psiho-mental particular și izolat. Însă furiile lui Assange înseamnă cu totul altceva. Efectul lor a încetat să mai fie o chestiune de opțiune privată și a devenit un ”fapt„ preluat și comentat la dimenisuni colosale de rețele media îmbibate de același anti-americanism militant. Noua realitate, așa cum e ea vizibilă, în epoca dezicerii publice a intelighenției media-liberale de valoile și instituțiile naționale, a devenit un handicap periculos, o situație de inferioritate auto-impusă, de care dușamnii mortali ai valorilor liberale profită sau sînt gata să profite masiv. Astfel, armata americană angajată în război cu un adversar care nu cunoște reguli, limite și onoare e lovită, în spatele frontului, de un aparat demoralizator/defăimător care lucrează fără repaos. Divulgările, denunțurile și criticile în trombă expun, în permanență, o armată care nu se mai poate baza pe siguranța minimă și obligatorie a informației. În același timp, inamicul e perfect camuflat și controlează campanii de dezinformre, folosindu-se abil de serviciile stupide, naive sau de-a dreptul ostile ale aceleiași prese occidenale. Bilanțul acetui dezechilibru asigurat de ”instituția democratică” a presei poate fi rezumat de o comparație elementară: mișcările, dotările și problemele aramtei ameriane sînt comunicate, în detaliu, de oameni ca Assange, în vreme ce situația lui Bin Laden e un mister total. În plus, prin serviciile grațioase ale Președintelui Obama, inamicul a fost deja înștiințat asupa datei de retragere a trupelor americane. Războiul e comod pentru talibanii afgani. Muțumirile se cuvin trupei de asalt Assange.

Ar trebui, totuși, înțeles că prima și adevărata victimă a acestei forțe specializată în defetism și vulnerabilizare nu sînt, cum ar fi de crezut, militarii forței internaționale din Afghanistan. Adevărata victimă e complet neajutorată și își poate consuma în avans coșmarul. Comandanții Taliban salivează, de pe acum, în așteptarea carangiului. Despre ce va veni, în postarea următoare.

25 iulie 2010

Avem un Preşedinte bun - la ce bun ?



Declaraţiile de la Tuşnad ale Preşedintelui Băsescu au atins, cu acea brutalitate tonică pe care politicienii de pretutindeni au uitat-o sau o evită, problema esenţială a modului de viaţă european:


„ Sistemul capitalist dinainte de izbucnirea crizei nu mai există. Trebuie să construim un alt tip de capitalism, capitalismul adevărat şi nu capitalismul speculativ.”


Modul de viaţă european e în criză, într-o criză cu atît mai gravă cu cît europenii înşişi refuză să o înţeleagă. Europenii înseamnă, aici, desigur, elita europeană, acea birocraţie de proiectanţi politici care dezvoltă proiectul UE, fără să admită corecţii, de fapt fără să mai poată depăşi impasul pe care proiectul însuşi l-a presupus de la bun început şi l-a transformat, acum, în realitate. Proiectul european e subminat de o uriaşă neînţelegere preliminară a vieţii umane: ideea după care injecţiile economice se pot substitui politicii şi pot elimina, în cele din urmă, valorile fundamentale, răspunderile şi opţiunile tragice ale politicii. Europa a înaintat pe un culoar pavoazat de două iluzii: “sfîrşitul istoriei” - ca dramă conflictuală a naţiunilor şi “sfîrşitul politicii” sau eliberarea de blestemul ciocnirii permanente între interesele multiple şi contrare ale unei societăţi. Din motive complexe, dictate de istoria şi psihologia unui continent traumatizat de două eşecuri catastrofale între 1914 şi 1939, Europa a ales calea administrativ-utopică a consensului garantat de prosperitatea cu aparenţe eterne a Europei postbelice: un soi de nirvana publică, reglată de instrumentele post-politice ale Uniunii Europene. Sau, cu o formulă pătrunzătoare, lansată într-o excelentă dezbatere recentă:


“The idea that economics would trump politics supposed too, implicitly for the most part, that political morale could flow from affluence and social security alone.
( It does not seem to have worked out that way. Europe has been affluent and its population socially secure for the most part now for many years, but it has nonetheless been suffering a subacute case of Abulia—a psychological term first used in the 19th century to connote listlessness and apathy)”


Aşadar, într-o traducere lărgită şi explictă: ideea după care economia poate bate politica a presupus, în mod implicit, că sentimentele / morala / convingerile politice pot fi generate de de prosperitate şi asistenţă socială. Acest pariu a fost, în aparenţă, cîştigat. O lungă perioadă de timp, fixată nostalgic în aşa zisa “epocă de aur” a anilor 1960-2000, regia europeană a fericirii post-politice a dat impresia unei soluţii stabile şi solide. Sub acest val auto-suficient, întărit de deriziunea în faţa “crizei modelului american” pe care europenii au savurat-o arogant în 2008-2009, se ascundea un impas profund, o incapacitate de înţelegere pe care succesul aparent a transformat-o în dogmă. Momentul nechibzuinţei fericite a Europei e de găsit în obiectivele de retorică superbă şi grotescă ale summit-ului Lisabona 2000. În cuvintele de care UE nu se poate despărţi nici azi, sub presiunea realităţii critice a pieţelor şi demografiei, economia Europei urma să devină, pur şi simplu,:


“ the most competitive and dynamic knowledge-based economy in the world.”


Aşa numita “agendă Lisabona” a fost infirmată categoric de plonjeul unei economii împovărate de etosul neproductiv al asistenţei sociale şi de recursul nelimitat la resurse bugetare. Sudul slab al economiilor greacă, portugheză, spaniolă şi italiană a trimis primul semnal şi proiectul european s-a trezit, pe neaşteptate, în faţa unei crize care cere recalcularea integrală. Cu excepţia Germaniei şi a micilor ei sateliţi de etică pozitivă (Olanda, statele scandinave), marele platou european e dominat de nevoia unei redefiniri urgente şi radicale. Pînă acum, nu există motive de optimism.

Insituţiile europene, în principal Comisia şi Parlamentul Europoean, nu pot părăsi zona de comfort (şi miopie) conceptuală fondată de agenda Lisabona. Noul cadru de lucru lansat odată cu aşa numita agendă “Europa 2020” nu e decît reciclarea palidă a generalităţilor optimiste ale agendei Lisabona: aceleaşi pretenţii iraţionale (şi sporirea locurilor de muncă şi lărgirea protecţiei sociale), aceaşi aplecare automată şi necondiţionată spre dirijism şi compasiune globală. Ce refuză să admită sau să înţeleagă purtătorii acestei filozofii e că, acum sau nu mult mai tîrziu, corecţia e inevitabilă. Nu numai corecţia economică aplicată de pieţe dar şi corecţia istorică, reevaluarea generală a unei Europei care e, deja, percepută ca putere irelevantă.


În lipsa unui efort dramatic de recuperare a competitivităţii şi a valorilor etice de bază ale muncii productive, Europa va lăsa în urmă un munte de documente clădit peste o groapă de potenţial. Discuţia e mult complicată de noile orientări de politică externă germană. Axul german al UE recalculează şi, neinteresată de subvenţionarea flancului sudic al UE, joacă o partitură care face din spaţiul rus partenerul preferat. Slăbiciunea Europei va fi multă vreme de acum înainte problema nr.1 a vremurilor pe care le trăim sau, din păcate, la care asistăm fără soluţie. Nu numai la nivelul macro al puterilor economice occidentale. Dimpotrivă. Scena de maximă presiune e spaţiul “secundar” al statelor şi economiilor mici sau dependente de motorul economic franco-german.


Asta nu însemană altceva decît că România, de pildă, riscă să devină, acum sau în viitorul previzibil, o consecinţă tragică a crizei generale şi nu un stat european cu resurse autonome.


Problema României nu e, însă, o rezultantă ordinară a complexului european. Da, filozofia oficială a deficitelor bugetare occidentale a încurajat şi a făcut casă bună cu comoditatea dar şi cu agenda politică a guvernării anilor 2008-9. Atunci a irosit echipa Tăriceanu, în suficienţa ei de bon ton şi simultan abjectă, tot ce se adunase în contul unei ţări răsplătite norocos de conjunctură. Însă reflexul naţional nu trebuie subestimat. Am fost greci mult înaintea grecilor şi, din nefericire, vom continua să fim aşa pînă la sfîrşit. Toată parada bugetară a Guvernului Tăriceanu a găsit un public bine pregătit pentru parazitismul fundamental pe care se bazează, în fond, viaţa economică românească. În această privinţă, nu aveam nevoie de încurajarea UE dar am ştiut să o primim şi să o transformăm în direcţie politică oficială, cu o subtilitate de-a dreptul genetică.


România mai are o singură şansă: redresarea economică prin emanicapre internă. Preşedintele Băsescvu vorbeşte de ani de zile de cîteva lucuri simple: relansarea educaţiei, înlăturarea sclavajului bugetar în care se complace atît populaţia “comună” cît şi aşa zisul mare capital, recuperarea economiei agrare. Însă, scena a fost deja clasată şi turnată de indiferenţă sau de mesajele otrăvite ale “presei”, într-o concluzie de un calm idiot: Băsescu vorbeşte, noi mergem mai departe. Dacă aceasta e voinţa naţiunii zăpăcite de canalul cu dejecţii al presei şi dacă aşa trebuie să sune testamentul nostru istoric, aşa va fi. În definitiv, naţiunile mici nu sînt obligatorii.


Însă momentul pe care îl trăim trebuie bine înţeles. Pentru eventualii istorici oneşti ai deceniilor care vin, România anilor 2009-2010 va arăta ca o ţară care a avut, totuşi, tăria să realeagă un Preşedinte lucid şi slăbiciunea să continue spre răul comun.
Kosovo, Catalonia şi alte cadouri fără sens pentru secui



Discuţia despre autonomia teritorială a secuilor e încă un exepmlu de proastă pregătire istorico-politică a mass-mediei şi a politicenilor. Tipărim mult, traducem enorm, sîntem, legal şi supranumeric prezenţi pe net, doar spre a dovedi, iar, că buna educaţie nu vine de la sine şi nu e o opţiune între alte opţiuni secundare. Cu cît mai zgomotoasă ignoranţa, cu atît mai grea nota de plată, tîziu, cînd nimeni nu va mai ştii de ce şi de unde ne vine „ghinionul nemeritat”. Problemele de identitate şi coexistenţă naţională sînt extraordinar de complexe şi cer, şi de o parte şi de cealaltă, o inteligenţă care trece adesea drept slăbiciune sau cedare. S-ar putea să avem de pătimit, ca orice martor nepriceput şi guraliv al istoriei.


Mai întîi, linia Tokes. Episcopul Tokes e, în ciuda caricaturii întreţinute în presă, un om admirabil. Dacă această apreciere poate fi extinsă, Laszlo Tokes e şi un maghiar exemplar. E ceva profund admirabil şi decent în campania personală pe care Laszlo Tokes o duce de atîta timp şi cu atîta convingere în sprijinul realităţii culturale maghiare. Dacă ne putem permite măcar o sedcundă de luciditate, maghiarii sînt o realitate incontestabilă în plin complex naţional românesc. Tocmnai asta încearcă să afirme L. Tokes, într-un mediu complet nepăregătit pentru asemenea stări de coexistenţă.


În acelaşi timp, străduinţele omului Tokes sînt, adesea, însoţite de o fragilitate naivă care trece uşor în cea mai inutilă provocare politică. Vicepreşedinte al Parlamentului European, ales după o iniţiativă nu tocmai loială şi elegantă a Delegaţeiei Maghiare în PPE, Laszlo Tokes a înaintat două argumente în sprijinul pledoariei pro-autonomie a secuimii din România: Kosovo şi Catalunia. Mai precis, decizia Curţii Internaţionasle de Justiţie care stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară „ nu contravine legislaţiei internaţionale” şi, mai departe, demonstraţia enormă organizată, la Barcelona, de naţionalşitii catalani, după o deczie prin care Curtea Constituţională spaniolă a reafirmat caracterul unitar al statului naţional spaniol.


Decizia Curţii Internaţionale de Justiţie în problema Kosovo a fost, de la un cap la altul, aberant prezentată în mediile de informare internaţionale şi folosită cu aceaşi inadecvare de Laszlo Tokes. Astfel, decizia Curţii nu stabileşte că declaraţia de independenţă kosovară e obligatorie, efectivă, sau decisivă. Curtea a constatat doar că, declarîndu-se independentă, provincia Kosovo nu a încălcat nici o normă de drept internaţional. E, dealtfel, exact răspunsul pe care îl aştepta guvernul Serbiei care a cerut opinia Curţii. Kosovo e complet liber să se declare independent, tot atît de liber pe cît sînt şi asociaţiile de locatari sau comitetele de părinţi de la primele blocuri sau şcoli pe care le întîlniţi în cale. Cît cîntăreşte o asemenea declaraţie în realitatea politică internaţională e o cu totul altă chestiune. Exact chestiunea asupra căreia Curtea nu s-a pronunţat.


Aşadar, Curtea nu a aprobat şi nici nu a validat declaraţia de independenţă a provinciei Kosovo, aşa cum greşit au înţeles nenumărate oficii mass media şi cum a conchis Vicepreşedintele Tokes. Curtea a constatat doar că nici o prevedere legală interanţională nu împiedică provincia Kosovo să se declare independentă. Lucrurile se pot complkica sau nu, abia apoi, în funcţie de elemente care n-au nici o legătură cu legislaţia internaţiuonală sau cu decizia Curţii. O bună analiză diplomatică a situaţiei poate fi citită sub semnătura fostului ambasador britanic la Belgrad:


„Thus, for example, if the town council down the road here in the UK makes a solemn unilateral declaration of the town's independence from the UK, the rest of us will make a wry smile and go back to blogging or working.
The declaration is 'in accordance' with UK law - free speech and all that. But it is just that, and no more. It's what happens afterwards that counts one way or the other in legal terms, in domestic as in international law.
If citizens of our town en masse support the declaration of independence, put up road-blocks, stop paying taxes to Westminster and proclaim Vladimir Putin their new king with his consent, things begin to get more interesting.
Norms are being created and broken in all directions. Realities start to be created. Loyalties start to shift...”


În consecinţă, argumentul folosit de Laszlo Tokes şi alarma reactivă a presei naţionale române sînt complet deplasate: decizia Curţii şi situaţia creată după această decizie în Kosovo nu au nici o importanţă în sine.


Problema argumentului catalan e ceva mai simplă. Catalonia e, înainte de orice, o provincie istorică de mare şi recent succes economic în cadrul statului spaniol. Catalonia e perfect integrată economic în statul financiar-economic modern spaniol. Transformarea acestui parcurs prosper în resentiment seamănă destul de mult cu reacţia similară a italienilor „padani” şi a ditirambicei lor Lega Nord. Ce trebuie reţinut din aceste două exemple similare, deşi pline de deosebiri particulare, e că vocaţia naţională a catalanilor şi a padanilor nu e nimic mai mult decît fructul resentimentului trăit de clasele de mijloc, în baza a ce s-ar putea numi „gelozie fiscală”. În ambele situaţiii, „lumea bine” a Cataloniei şi a Padaniei (dacă aşa ceva există) nu mai concep să verse în bugetul naţional excesul de prosperitate pe care l-au creat şi pe care îl văd irosit de o admistraţie naţională mereu înclinată să subvenţioneze regiuni mai sărace sau mai puţin active. Evident, acest resentiment bazal a dvenit, imediat, scena de manifestare a activismului politic extremist ( stînga în Catalonia, dreapta în Italia).


Secuimea e în cu totul altă situaţie. În locul resentimentului survenit la capătul unei integrări pline de succes şi al unei distribuţiibugetare frustrante, secuimea poate constata cel mult o lipsă de participare şi o marginalitate care au degradat serios viaţa locală. Secuii sînt izolaţi şi, oricît s-ar supăra Episcopul Tokes, rămaşi în urmă. Adevărat, România nu e ţara care să ofere secuilor un context atractiv dar, în aceste condiţii, eşecul comunitar secuiesc e cu atît mai dureros şi îi face cu atît mai vinovaţi pe liderii maghiari. Laszlo Tokes e, măcar, sincer. Liderii politici tradiţionali ai secuilor sînt, pur şi simpli, demagogi. În cele din urmă, secuii sînt o comunitate izolată şi neadaptată la nici una din direcţiile de modernizare europeană. Asistenţa maghiară ajută dar nu poate înlocui impulsul intern de care secuii au nevoie. Auto-excluderea, oricît de motivată de conflicte trcute cu românii, a fost şi este soluţia cea mai proastă. Singurii cîştigători ai acestui şah perpetuu între secuii neintegraţi şi românii iritaţi sînt politicienii mărunţi pe care ambele părţi îi produc în serie, de 20 de ani (vicepremierul maghiar nu e o excepţie).


Problema secuiască nu poate fi tratată decît ca boală naţională comună, alimentată de două naţionalisme inepte: români şi maghiari, împreună spre o neînţelegere comună perfectă. Pe de altă parte, declaraţiile Primului Ministru Boc trebuie primite cu acelaşi respect cu care au fost primite, în lumea bună a ONG-urilor iuţi şi nu tocmai duse la şcoală, declaraţiile lui Laszlo Tokes. Emil Boc e Prim Ministru al Româneiei, nu comentator de trust, şi, prin urmare, vorbeşte cu statul naţional român de faţă. În al doilea rînd, Emil Boc e un foarte bun ardelean şi nimic nu poate nega dreptul la replică de conştiinţă al ardelenilor. În fond, ei ne-au făcut români, nu retorii cu o sută de stăpîni şi buzunare disponibile ai patriotismului sudic.