04 decembrie 2010

Cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

Ce înseamnă scandalul dezvăluirilor WikiLeaks? Mult mai mult și mult altceva decît sîntem înclinați să credem acum, sub impactul dramelor și al picanteriilor prezente în documentele secrete publicate de WikiLeaks. Cele (deocamdată) 300000 de telegrame diplomatice extrase din sistemul de comunicații al Departamentului de Stat American și pasate, apoi, megadelatorilor de profesie de la WikiLeaks au produs un șoc fără egal: după publicarea telegramelor știm sau credem că știm tot despre relațiile de putere, despre logica secretă și despre adevărul vinovat care colcăie în spatele fațadei onorabile a diplomației internaționale. Adăogați profilul radical-bizar-șic al lui Julian Assange, liderul oranizației, și veți face pasul spre cea mai pripită concluzie: dezvăluirule WikiLeaks sînt o palmă răsunătoare pe fața (nevăzută) a establishmentului, o enormă breșă luminoasă a libertății în lumea obscură a puterii politice de deasupra noastră. Tentația e totală. Imediat ce grozăviile ascunse ale "stăpînilor lumii" devin fapt confirmat, opinia publică poate conchide că a surpins în flagrant mașinăria secretă care scrie istoria lumii. Dezvăluirile WikiLeaks par, în esență, o formidabilă victorie anti-conspirativă. Mai mult, o clarificare care dejoacă o conspirație spre a o întări. Căci erupția dezvăluirilor WikiLeaks își conduce publicul spre sentința resemnată după care lumea popoarelor și oamenilor de rînd e, pînă la urmă, jucată de forțe obscure și omnipotente.

Aici, în filozofia frustrată a cetățeanului manipulat de sindicatul ocult al puterilor supreme, stau pericolul și neînțelegerea fenomenului WikiLeaks. Cascada documentelor prezentate de WikiLeaks spune, în sfîrșit, tot ce era de spus despre ipocrizia criminală a lumii în care trăim. Oare?

Într-adevăr, dezvăluirile sînt încărcate de detalii savuroase sau patologice și de informație grea. Aflăm, de pildă, că :

- Gaddafi e dependent de serviciile unei voluptoase asistente ucrainine

- membri ai Casei Regale Saudite îi presează cu disperare pe americani să atace Iranul pînă nu e prea tîrziu

- România face figură de ”stat sălbatic” printre politicienii occidentali familiari cu practicile oligarhice ale locului (dar și cu ”privirea de ucigaș” a marelui maestru Vladimir Putin)

- Berlusconi e regele party-urilor nocturne, animate de tînăra elită feminină locală și internațională

- Rusia lui Putin e un stat mafiot bine consolidat

- Voronin pune la bătaie milioane de dolari mită pentru a căptuși Molodova cu o majoritate comunistă

- politica internă și (energetică-)externă a Rusiei sînt un alt mod de a dezvolta interesele rețelei de extorcare și control patronată de Putin

- statul comunist chinez e din ce în ce mai exasperat de dogmatismul nuclear al comuniștilor nord coreeni.

Da, toate aceste "noutăți" sînt fascinante și excitante. Dar sîntem siguri că avem în față noutăți fundamentale? Lăsînd la o parte, numele de persoane, replicile și alte chestiuni de detaliu, toate aceste "revelații" ne erau demult cunoscute. Există o singură posibilă excepție: repoziționarea chineză în chestiunea coreeană. Deși, ideea după care China e pregătită să accepte o Coree reunificată, cu condiția garanțiilor de bună vecinătate americane, ar putea fi mai degrabă o speculație sud-coreeană entuziastă, după discuții cu diplomați chinezi. În rest, însă, telegramele diplomatice publicate de WikiLeaks nu spun nimic nou. Dimpotrivă, documentele confirmă supoziții mai vechi sau foarte vechi. Orice analist, ziarist sau amator curios era, sau se putea pune, la curent, de mult timp, cu aceste stări de fapt. Procesele erau evidente și incontestabile. Știam că saudiții (sunni) nu pot accepta un Iran nuclear (shia), așa cum știam că Gaddafi nu e un lider de frugalitate scandinavă, că mita e un argument de bază al regimurilor corupte, că administrația comunistă moldovenească a fost și va fi oricînd un regim corupt sau că democrația rusă are profunzimea unui afiș.

Dacă operațiunea WikiLeaks a mizat pe anxietatea publică generată de comunicări diplomatice agresive, iraționale sau diogmatice, atunci eșecul e desăvîrșit. Documentele nu trădează dezordini sau dezechilibre, ci pun în evidență maturitatea profesională a corpului diplomatic american. Telegramele diplomatice aruncate în domeniul public de WikiLeaks n-au fost pregătite pentru o audiență generală și, în aceste condiții, seriozitatea, anvergura intelectuală și calitatea lor stilistică sînt cu atît mai remarcabile. Telegramele lasă în urmă două certitudini: calitatatea excepțională a analizelor și dedicația democratică, tipică pentru o administrație care nu mimează liberalismul ci lucrează, în permanență, cu etaloane juridice și legale clare. Primul caz e ilustrat de o lungă și documentată expunere asupra complexului politico-militar care a grăbit declașnarea războaielor ruso-cecene. Al doilea e ilustrat în detaliu de convorbirile confidențiale ale Consilierului Juridic al Secretarului de Stat American cu funcționari superiori ai Uniunii Europene. În sfîrșit, cine caută stil și talent are la dispoziție o schiță vivace a mișmașului existențial care amestecă, la o nuntă în Daghestan, tradițiile orientale, parvenitismul bubuitor și kitsch-ul mafiot.

În orice caz, niciuna din dezvăluirile WikiLeaks nu ne spune altceva decît ce era deja știut, logic sau de bănuit. În fond, lumea nu s-a schimbat. Reflexele umane, jocurile de putere, mecanismele politice și relațiile între state sînt așa cum au mai fost, iar ideea după care aceste lucruri sînt inaccesibile cunoașterii din afară și pot fi revelate numai prin efracții informaționale e o legendă indolentă.

Adevărat, istoria politică nu poate fi cunoscută instantaneu și în detaliu, dar asta nu înseamnă că orbecăim, dezorientați de conspirații, sau că nu putem înțelege cum interacționează statele, valorile, ideile și oamenii politici. Presupunerea după care adevărul acestor relații e ascuns și inaccesibil e, de fapt, o scuză. Numai așa devine istoria o problemă simplă și numai așa se poate cineva scuti de cunoaștere și gîndire. Istoria ca sumă a conspirațiilor e cum nu se poate mai avantajoasă: totul e imediat explicabil și, în orice caz, e vina celorlalți, ”a lor” (capitaliști, masoni, evrei, bancheri, industriași, ucigași, trădători și alți prestatori de servicii hotărîtoare).

Problema acestui fel de a înțelege lumea e că nu duce nicăieri. Astfel, dezvăluirile WikiLeaks se întemeiază pe certitudinea că dezvăluie și descriu osia nevăzută a lumii, dar nu e clar care dintre lumi. Căci aceleași tip de revelații ar fi fost posibile și în secolul III după Cristos și în secolul III înainte de Cristos, și în secolul XVI, la curtea Principelui lui Machiavelli, și la Stambul, în intrigile de palat ale sultanilor. Mai departe, același tip de dezvăluiri ar descoperi secretele (altfel bănuite) ale unor instituții vii și contemporane ca FIFA și CIO sau, cu acordul dumneavoastră, complicațiile de familie ale oricărui om de rînd. Toată lumea știe sau presupune că FIFA și CIO sînt mașini de afaceri corupte care distribuie competiții mondiale contra influență și cash. La fel cum vecinii dumneavoastră ”au mirosit” că nu vă înțelegeți bine cu soția, că aveți legături extramaritale sau că băiatul cel mare n-ar vrea să se facă inginer, așa cum v-ar plăcea dumneavoastră. Deosebirea e că toate aceste fapte trec, odată dovedite și publicate, de la pasiv la activ. Ele încep să conteze altfel și mai mult pentru că devin oficiale. Însă asta nu înseamnă că ele se nasc sau apar abia odată cu oficializarea.

Iranul nu era o problemă mai mică înainte de publicarea telegramelor pe site-ul WikiLeaks. După publicare, Iranul rămîne același, cu problemă cu tot. Doar diplomația din jurul Iranului nu mai poate rămîne aceeași. Observatorii, diplomații, spionii, analiștii și funcționarii care foloseau cu toată încrederea canalele de comunicare confidențiale o vor face cu mult mai multă reținere, de acum încolo. Instituții ca Departamentul de Stat American sau ambasadele vor reacționa defensiv. După dezvăluirile masive de pe WikiLeaks, instituțiile diplomatice vor intra în contracție și se vor dogmatiza. Curajul și lejeritatea pe care le presupun o telegramă cuprinzătoare se vor retrage. Instituțiile se vor re-birocratiza. Partenerii de dialog ai diplomaților americani vor învăța să fie discreți sau vor amuți cu totul. Jocul diplomatic din care se naște, totuși, starea de echilibru global, pe care WikiLeaks susține că o dorește, va deveni, brusc, problematic. WikiLeaks a făcut o demonstrație gravă și aici se află însemnătatea istorică a scandalului în desfășurare: mobilitatea informației a atins un nivel de putere care depășește și pune în dificultate întreg sistemul de relații politice și umane al vremurilor pe care le trăim.

Acum nu mai mult de 20 de ani, o dislocare de informație atît de rapidă și de vastă ar fi fost imposibilă. Fizic vorbind, scandalul WikiLeaks nu ar fi fost posibil în 1990 sau 1980, așa cum n-ar fi fost posibil acum 300 de ani. Nimeni nu putea extrage și muta instantaneu, în domeniu public, mii de kilograme de dosare secrete sau nesecrete. Marea majoritate a dezvăluirilor clasice s-a limitat, pînă acum, la "scrisoarea" sau la "dosarul" compromițător. Acum, o singură persoană mînată de resentiment ideologic sau de dorul de glorie poate extrage și pune, în cîteva minute, pe un memory stick, pe un disc sau pe un laptop, conținutul a sute de mii de dosare. Odată găsită o gazdă cu convingerile anti-americane ale lui Julian Assange, urmează transferul. După alte cîteva minute, datele intră în circuit universal și devin, astfel, accesibile, pe net, tuturor și oricui.

Consecințele sînt extraordinare. Prima dintre ele sugerează că ordinea politică democratică nu mai poate face față radicalismului transferat în tehnologie. Cu alte cuvinte, transparența riscă să distrugă sistemul. Puterea tehnologică uriașă a informației presează spre transparența absolută, iar aceasta se întoarce împotriva cerințelor de bază ale ordinii. Niciun sistem politic nu poate supraviețui într-o lume care poate afla oricînd tot ce se întîmplă și discută în sistem, așa cum nici o familie nu se poate păstra, dacă e silită să trăiască permanent în văzul lumii. Cunoașterea e vitală. La fel și limitele cunoașterii. Din acest punct de vedere, orgia informatică a vremurilor noastre e, deocamdată, o valoare derutantă și prost administrată. Ea conduce rapid spre voyeurism, după modelul recent acreditat de ”reality shows” și alte producții tv în care spectatorul nu află nimic, deși e tot timpul însoțit de convingerea că are acces total și direct la "adevăr".

A doua consecință e cultul contraproductiv al observației. Toată lumea monitorizează și toată lumea e monitorizată. Pînă de curînd, opinia curentă semnala pericolul intruziunii mijloacelor oficiale de observație în viața privată. Big Brother, simbolul vieții civile supravegheate informatic de autorități, era temerea numărul 1 a societății civile. WikiLeaks dovedește că operația e reciprocă. Și autoritățile pot fi controlate atacate informativ de indivizi. Nici autoritățile nu se pot apăra de penetrația informațională. Așadar, varianta completă a teoriei privitoare la riscurile controlului informatic spune că nimeni nu mai e apărat de nimeni și că nimic nu mai poate fi privat sau limitat.

Sîntem, astfel, în pragul anarhiei. O anarhie autoindusă, dar nu mai puțin amenințătoare. Dealtfel, atît cît e de înțeles, filozofia WikiLeaks e o variantă a anarhismului. Assange și colaboratorii lui sînt copiii unei epoci de libertate extremă care a transformat orice limită în inamic și visează la o utopie impracticabilă în care totul se întîmplă la vedere. E multă seninătate ingenuă în acest tip de viziune, dar și o ignoranță uriașă. Soicetățile umane își pot închipui, prin naivi fanatici ca Assange, că forțează paradisul nealterat al armoniei și comunicării desăvîrșite. Însă, acest drum a dus și va duce mereu spre dezastru. Utopismul slăbește, în cele din urmă, numai și numai libertatea. Și întărește argumentele inamicilor libertății. Vechea cugetare stă în picoare: cunoașterea e putere. Împotriva libertății?

28 noiembrie 2010

Ziarist-tiran-comentator

Un editorial uluitor și neliniștitor, în Gândul. Uluitor și neliniștitor, cum numai libertatea gata să își vină de hac poate fi. Cristian Tudor Popescu scrie cu o pensulă țeapănă și murdară despre Președintele-jucător, șarlatan-comentator. Teza: Președintele Băsescu e un politician laș, incapabil să își recunoască erorile, și un caracter meschin, gata să îi găsească pe români vinovați de propriile lui eșecuri. De unde știe Cristian Tudor Popescu toate atîtea lucruri grave? În principal, dintr-un discurs rostit de Președintele Băsescu, săptămîna trecută, la Bursa de Mărfuri.

Cristian Tudor Popescu anunță abrupt că:

”(…) Băsescu, înşală încă o dată populaţia. Este singurul şarlatan politic pe care îl cunosc capabil să şi comenteze în timp ce operează”

Ce a spus Președintele Băsescu:

Sigur, românii sunt păcăliţi zilnic, sunt minţiţi. O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor. Bănişorii acestor oameni sunt bani pe care nu îi producem; îi împrumutăm pentru a-i plăti.

Ideea după care Președintele Băsescu e nenorocirea circulară a neamului românesc nu e nici atît de spontană, nici atît de justițiară pe cît lasă să se înțeleagă acizii categorici din rîndurile lui Cristian Tudor Popescu. Dimpotrivă, teza reprodusă de C.T. Popescu e un clișeu compus și reciclat de fabrica de adevăruri Realitatea TV-Antena 3, după care Băsescu poartă răspunderea directă pentru o o sumă infinită de fapte, fenomene și situații: criza economică, productivitatea muncii, existența propriului frate, victoriile continue în alegeri, propria existență, țîfna regală a lui Sarkozy, gafele lui Geoană, imaturitatea lui Ponta, dezastrul bugetar al unei țări care naște bugetari, tirajul Gândului, calitatea opoziției, formarea Căii Lactee și alte asemenea mărunțișuri. Corul pe care îl întregește Cristian Tudor Popescu, atunci cînd dezinfectează națiunea la Realitatea TV sau cînd scrie pentru Gândul, poate fi acuzat de orice, numai de lipsă de coordonare și solidaritate nu. Așa se obișnuiește între părtașii la revelații și între complicii la gazetăria de atitudine. Pasajul în care Președintele Băsescu spune:

O să vedeţi fete rujate, cu ochii cât cepele „se reduc salariile, să le aducem banii”, bănişorii lor

e o referință clară la corul pe care și Cristian Tudor Popescu îl frecventează seral, în calitate de invitat special al onor instituției media condusă de Sorin Ovidiu Vântu, din umbră dar cinstit, așa e cum o dovedesc pe larg recentele stenograme. Normal pentru un justițiar, Cristian Tudor Popescu sare în apărarea ”fetelor”, dar lasă să se înțeleagă, în treacăt, că apără, cu același prilej, și populația, o expresie numerică a gloatei, prin care autorul înțelege, de bună seamă, poporul.

Însă, analiza-denunț continuă. Cristian Tudor Popescu întreabă:

În alegerile de anul trecut pe vremea asta, l-a auzit cineva spunând pe dl. Băsescu că pentru a-ţi lua salariul şi pensia e nevoie de muncă? ”.

Chiar așa! A comunicat, la timp, Președintele Băsescu acest adevăr șocant și neatestat în analele istoriei economiei? Dacă nu, Cristian Tudor Popescu ar trebui să treacă neîntîrziat la gazetăria caritabilă și să explice ”populației” această noutate absolută: salariu și pensie contra muncă!

Băsescu zugrăvit de editorialul lui Cristian Tudor Popescu e un personaj omnipotent și căzut. Un iluzionist ieftin care își mînă poporul la ruină, fără să scoată un cuvînt adevărat. Dacă e așa, atunci și aceste cuvinte sînt, după Cristian Tudor Popescu, tot o minciună, în discursul mincinos de la Bursă:

Singurul lucru la care i-a dus capul a fost să dubleze salariile, să dubleze pensiile, să inventeze 222 de categorii de ajutoare sociale. Atât i-a dus capul pe politicienii români în timpul de creştere explozivă.”.

La fel și următorul pasaj:

Avem funcţionari care au sabotat de ani de zile implementarea sistemelor informatice pentru că ei cred că numai cu hârtia şi creionul pus după ureche şi cu o faţă acră pot sta, şi ei trebuie să stea, la contactul cu cetăţeanul. Informatizarea şi deschiderea informatizării către public, către firme, accesul la informaţie al cetăţeanului şi al firmelor este fundamental în modernizarea statului.

Ce spune, totuși, Cristian Tudor Popescu despre un alt pasaj care n-a prins editorialul demascator din Gândul? E scurt și nu cere prea mult consum mental. Iată-l:

” (…) dacă stăm tot timpul ancoraţi de interesul de astăzi şi nu vom avea curaj să trecem acest prag specific omului politic, laşitatea de a înfrunta realitatea, dacă nu trecem acest prag condamnăm România ”.

Problema de bază a acestui pasaj plin de probleme e că include adevărul fundamental și insuportabil al lumii în care trăim, blestemînd neputința, nemișcarea și neseriozitatea românilor. Redus la o formulă minimă: realitatea nu există, exist doar eu și acum, ceilalți și ziua de mîine pot face ca mine sau pot crăpa, din partea mea. Semnat: românul cu funcție și fără funcție sau invers. Această infirmitate frenetică și ucigașă mănîncă de sus pînă jos lumea românească. Numai că sus, acolo unde conștiința, politica și opinia ar trebui să țină piept curentului, lașitatea și indiferența domnesc. Și printre parlamentarii opoziției care aleargă după acordul cu FMI, pentru a-l distruge și a cîștiga astfel ruinele peste care vor domni. Și printre năucii, tembelii și ignoranții care umplu structurile statului de sus pînă jos și de la primul la ultimul județ al țării. Și printre oamenii cu cap care se vînd în fiecare seară la televizor, pentru a-și liniști familiile (ne facem casă!), în timp ce tîmpesc sau nenorocesc toate familiile care n-au o rudă în clanul tv Vântu sau Voiculescu.

Interesant fenomen și nemaipomenit de curioasă țară, nu? Și ce subiect de presă! Cristian Tudor Popescu ar avea despre ce să scrie, pînă uită adresa televiziunilor la care mai are timp să se ducă. Însă subiectul nu pare să-l intereseze. E prea multă răspundere în el. E prea multă istorie și psihologie națională în el. Și riscă să nu dea bine la public. Mai mult, ce-ar spune dnii Vântu, Voiculescu & co dacă independentul C.T. Popescu s-ar răscula împotriva orînduirii? Care orînduire? Numai un ziarist care se leagă la ochi și își cască buzunarele nu vede că România e jucată de o alianță care strînge în același pumn PSD, PNL, justiția judecătorilor bine salariați și media jurnaliștilor de trust și mai bine salariați. Președinte cum e el, Băsescu e, în cel mai bun caz, aliat cu electoratul, inclusiv cu nemulțumirea și răbdarea lui limitată. Guvernul lui Băsescu e tăvălit de criză și de propriile defecte prin toate colburile și dat cu capul de toate televiziunile. Intelectualii lui Băsescu, în număr de vreo zece, au obosit, au recalculat sau nu mai deschid gura de teama intelectualilor lui Vîntu și Voiculescu pe care numai Cristian Tudor Popescu nu îi remarcă și ia la rost pentru aservire, atunci cînd stă alături de ei în studiourile tv. Asta e atotputernicia lui Băsescu și așa arată dictatura tartorului de la Cotroceni: o înjurătură cu pauze de schimbat birjarii pe ecran!

Însă nu e mai puțin adevărat că Băsescu a spus nu și încă n-a încheiat. Asta se poate numi norocul tîrziu al României. Cărțile de istorie care îi vor rezerva un loc și lui Cristian Tudor Popescu vor rezerva un loc mult mai vizibil lui Băsescu. Asta e oare problema lui Cristian Tudor Popescu? Programarea în posteritate? În orice caz, dacă vrea un Președinte care nu mai lucrează pe contre, nu mai comentează spectacolul autodistrugerii naționale și e solidar cu politicienii, media și justiția, Cristian Tudor Popescu trebuie să se roage pentru o victorie PSD-Ponta-PNL-Antonescu în alegeri sau altcumva, prin ce mijloace s-or găsi în șanțuri, comisii și discursuri. Atunci va vedea Cristian Tudor Popescu ce înseamnă un sistem consolidat, unitar și în acord cu el însuși. Va fi liniștea adusă cu minerii în 1990, plus capitalism cu contracte bune de la Moscova, plus un loc în panteon pentru Cristian Tudor Popescu.

Libertatea presei eliberează gîndirea. Dar numai acolo unde gîndirea a învins și convins, deja, narcisismul. Altfel, pe negîndite, libertatea presei se transformă într-o eliberare de instincte pe care numai întîmplarea o așază în redacții, în loc să o închidă în aziluri. Tribuni dopați de propria menire, procurori de prima pagină, executori siliți ai moralei publice, răzbunători frustrați de moliciunea nației scriu fără oprire, în căutarea următoarei prize de glorie publică și a următoarei reprize de brutalitate. Spectacolul are măreție egolatră indiscutabilă, dar se scufundă în mizeria imposturii, îndată ce se crede argument educator de opinie publică.

Încă de la răul început al presei noastre post-comuniste, Cristian Tudor Popescu s-a autoproclamat Ministrul Justiției Populare Scrise, Vorbite și Scrîșnite. Nervii corecționali ai lui Cristian Tudor Popescu au făcut carieră. La început, în poala maternă a complexului FSN-IMGB-Miron C. Editorialele detunate de Cristian Tudor Popescu în Adevărul au rupt-o cu gîndirea, într-un moment în care a gîndi era un act straniu, nepatriotic și reeducabil cu bîta și lanțul mineresc. Un citat minor, din fluxul editorial al lunii ’90:

"Că pe 13 iunie a avut loc în Bucuresti o tentativă de lovitura de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decată decît în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl. Răzvan Theodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliție poate rememora mirosul sălbăticiei și fricii care pluteau în aer. E lesne de înțeles că imaginile din seara aceea, transmise de TVR, și mai ales lipsa oricăror imagini, vreme de 40 de minute, pe micul ecran, au creat, inevitabil, o stare de tensiune, de panică, în intreaga țară. Ceea ce s-a întîmplat a doua zi în București, începînd cu primele ore ale dimineții, a fost o reacție tot atît de inevitabilă; spirala violenței, odată inițiată, urcă întruna. Aceasta reacție s-ar fi produs și în lipsa apelului prezidențial, care a avut ca principal efect diminuarea creditului de care se bucură Președintele și Guvernul. În aceste condiții, comportamentul grupurilor minerești și muncitorești nu a fost, nici nu avea cum să fie, pașnic."

Așa arăta curajul celui ce avea să proiecteze, fără încetare, în cei 20 de ani ce au urmat, imaginea unui caracter aspru și drept, de condeier neclintit, la intersecția între Gorki și Hemingway. După proba jenantă din mai-iunie ’90, caracterul editorialistului n-a mai fost testat de încercări la fel de dramatice. Nici nu era nevoie. Editorialistul-magistrat le-a fabricat singur. Apocalipsul cotidian, minciuna, ticăloșia și ticăloșii au devenit specialitatea și boala profesională a autorului. Evident, România deține zăcăminte inepuizabile în materie. Acolo unde fiecare palmă de pămînt e însoțită de o palmă pe fața bunei creșteri și a vieții curate, ziaristul trebuie să scrie. Cum s-ar zice, dacă țara o cere, ziaristul trebuie s-o facă. Ziaristul trebuie să fie impopular în propria lui țară, dacă propria lui țară e urîtă și strîmbă. Dar Cristian Tudor Popescu nu vrea să fie impopular. Vrea să fie vizibil. Nu atît el, cît el și furia lui. Critica lui Cristian Tudor Popescu a fost demult înlocuită de obligația urii. Iar ura și căutătura de karatist itinerant ale lui Cristian Tudor Popescu vin dintr-o confuzie nerezolvată: putere sau putere?

Ziaristul care spintecă din priviri, editoriale și interviuri caută recunoașterea, înainte de a atinge înțelegerea. Iar cea mai simplă formă de acces la recunoaștere e intimidarea. Lovește și, mai ales, lovește primul. Lovește necontenit în dușmanii de care faci rost cu înfrigurare și lumea te va citi sau asculta fără să se dumirească dar luîndu-ți seama cu teamă. Tirania opiniei naște ziariști răi și cititori tăcuți.