29 decembrie 2011

Galeriile Schwarzenberg


Cel mai adesea oamenii care scriu, vorbesc și, uneori, gîndesc politică serioasă sînt măcinați fin de propria vocație. Mai toți sînt fragmentați de obligații fără sfîrșit, intoxicați de informație schimbătoare și ruinați de inconsecvența vicleană a omului cu care cred că au ajuns la o înțelegere. Pe scurt, politicienii serioși au mare nevoie de terapie. Înainte de a întinde mîna spre raftul cu sticluțe, tuburi și pastile, marii demolați ai vieții politice ar trebui să îl vadă, măcar 10 minute într-o viață, pe Karel Schwarzenberg. Numele și titulatura complete: Karl Johannes Nepomuk Joseph Norbert Friedrich Antonius Wratislaw Menas, al șaptelea Prinț de Schwarzenberg și Conte de Krummau. Mai aproape de noi: Ministru de Externe al Republicii Cehia. Și mai aproape de noi: partea luminoasă a umanității întrupată într-o persoană, după modelul care pune toată cultura înaltă a unei epoci într-o piesă de mobilier burghez sau într-o colecție de porțelanuri pictate. Scwarzenberg e, la drept vorbind, o relicvă în care supraviețuiește și luminează o fostă mare civilizație mai curînd central europeană decît europeană și mai mult euro-germană decît germană.

L-am întîlnit de cîteva ori și am rămas pe cît de mirat pe atît de vindecat. Karel Schwarzenberg împrăștie ceva rar, în vremurile noastre frenetice, dezordonate, mediocre și, prin urmare, doar nominal ale noastre. În aceste timpuri pline de voci și fără direcție, Schwarzenberg degajă o siguranță străină de certitudinile ideologilor, un soi de calm înrudit cu gustul și înțelepciunea. Schwarzenberg e exact ce putea fi Europa fără secolul XX: echilibru, bună cuvință, umor(foarte ceh), inteligență și splendoare culturală. În consecință, Scharzenberg e monumental și discret în aceași măsură. Schwarzenberg poate fi vizitat, așa cum vizitate poate fi Viena sau Praga și cum nu mai pot fi decența vieții urbane europene sau calitatea cercurilor intelectuale ale anului 1900. Spre deosebire de copiile sale contemporane și nereușite, Schwarzenberg e volubil fără a rosti un cuvînt prea mult, educat pînă în vîrful unghiilor dar indiferent la diplome, multicultural fără etnie și pretenții de victimă rasială, edificat asupra istoriei mari și, din acest motiv, sceptic în fața frazeologiei politice de oriunde și oricum ar veni ea aprobată.

Proba cea mai recentă e un interviu superb, laconic, curajos și lipsit de zgomot. Îl puteți citi aici și cel mai potrivit ar fi să o faceți pe încet, ca la o degustare de vinuri rare.

Schwarzenberg vorbeșe despe Europa într-o manieră critică și în același timp entuziastă, cu un discurs pe care îl pot susține numai europenii structurali, nu și europenii militanți. Interviul nu merită defalcat dar trebuie rezumat la cîteva observații pe care nu le veți mai întîlni mult timp de acum înainte.

- mai întîi despre întinderea reală a Europei, o ndimensiune mereu supusă abuzului și viciată de aroganță:

"It's a good thing that Croatia will soon join the EU. Ukraine should also be a member. I believe that the entire western Balkans should be part of the EU, at least if we want to avoid sitting on a powder keg. And Turkey, if it still wants to be -- provided it undergoes some important reforms."

Așadar, ultra-central-europeanul nu face grațiile obișnuite ale central-europeanului care distinge între o Europă stilată și distilată de la Praga spre Vest și o Europă ratată, needucată și irecuperabilă de la Praga spre Est. Europa lui Scwarzenberg se bazează pe bunul simț și pe valorile fundamentale care ne țin în aceași lume. Eurosnobismul ar fi fost o atitudine scuzabilă și prizabilă pentru un personaj șlefuit între Praga Viena și Munchen. Schwarzenberg refuză tentația și pune în subtext un reproș care ridiculizează fără efort parodia occidentală a dimenisunii europene.
- despre locul și rolul real al Uniunii Europene în istoria contemporană:

" Europe has become very introverted. It looks beyond the edge of the plate, if you will, but not beyond the edge of the table. Europe has lost something of its global perspective."

Restrîngerea Europei e un fapt și anume o consecință directă a restrîngerii politico-intelectuale a elitelor administrative europene. Scwarzenberg remarcă lipsa sau, mai degrabă, frica de viziune pe care documentele auto-flatante ale UE se chinuie să o nege. Intuil. Lumea e plină de confuzie și cere politicienilor un singur lucru: direcție. Europa e blocată în propriile indecizii și nu are nimic de oferit. Absența și decridibilizarea blocului european trec neobservate doar la Bruxelles.

- despre germanizarea deciziei politice în UE, una din puținele certitudini europene, într-un moment de criză care tinde spre permanentizare și agravare, nu fără legătură cu vocea regăsită Germaniei:

"Sometimes Germans seem to be saying: If all of you could just be as industrious and frugal as we are, you wouldn't be in such a mess. There's even some truth to that. But one shouldn't declare oneself to be a role model. (...) It's like this: The rich uncle who helps you out, but makes a big show of it, gets on your nerves. Small countries, in particular, are sensitive about this. And they don't necessarily like it when Ms. Merkel and Mr. Sarkozy sit down and flesh out the policies, and then notify the others of their decisions. This can only go well for a while."

Pretenția limitată și, în același timp, exorbitantă a Germaniei e binevenită în termenii generali ai manualelor de bună purtare economică. Însă, practic, în lumea reală a societăților și culturilor europene, soluția morală germană e o eroare care irită nervii naționali. Schwarzenberg remarcă deplasarea politicii europene spre tiparul nefericit al puterilor decidente versus state mici. Ca bun coleg de suferință al guvernelor polonez, român și maghiar, Schwarzenberg știe bine ce spune fără să facă, totuși, un spectacol din frustrările pe care lipsa de considerație a Germaneiei și Franței le-a așezat în locul unității europene.
- dar nu e, totuși, de înțeles rigorismul german, de vreme ce Germania e în situația de a plăti boacănele statelor problemă din Sud? Răspunsul lui Schwarzenberg nu e o noutate dar n-a fost niciodată formulat la asemenea nivel și cu atîta claritate:

"Of course I understand it. The only thing is, the German recovery and Germany's export performance are based on the fact that the countries that are now in debt went shopping on credit in Germany. Who benefited the most from all the reckless debt policies? You did! The Germans should keep that in mind."
Adevărul e clar doar în prezența explicită a răului. În rest, adevărul, inclusiv adevărul despre criza europeană, are întotdeauna două fețe. Drama economică europeană nu e o idee greacească sau un artefact italian ci o coproducție. Deficiențele sudului vin din mentalitățile sudului dar falimentul calificat al sistemului euro e rezultatul sistemului euro care a așezat în același cadru monetar economii despărțite de diferențe fatale de productivitate. Euro a devenit astfel conducta care a legat două zone de potențial contrare și, în aceste condiții, conudcta a devenit rapid un distributor de mărfuri la capătul dinspre Germania și un aspirator de fonduri la capătul dinspre sud. O mare parte a banilor cheltuiți de populațiile sudului au fost puși la dispoziție de bănci germane și au cumpărat produse germane. La capătul acestei observații, Germania nu poate pretinde că nu știe cine a avut de cîștigat, cine a avut de pierdut și care au fost efectele perverse ale sistemului.

- despre realitatea unei Europe cu două viteze, adică despre ipoteza care pretinde să țină sema cu realism de declajele istorice care despart Vestul și Estul:

"Incidentally, I am opposed to a two-speed Europe. Anyone who has ever driven on the German autobahn knows that the slow lane leads to the exit. I don't want to diverge from the main European direction."

Problema Uniunii Europene nu e descoperirea ipocrită a unui continent cu două feluri de istorie și două tipuri de națiuni. Dimpotrivă, problema e construcția unei Uniuni coerente care pleacă de la realitatea marelui substrat european comun. Umorul lui Schwarzenberg scoate din circulație făcătura unei Europe cu două viteze, folosind comparația cu banda pentru reduși, începători sau incapabili a unei autostrăzi germane. Iluzia unei Europe cu două viteze poate face carieră, de pildă, la Paris. În rest, aceași idee se numește, la București, Praga sau Varșovia, despărțirea de Europa, la cererea neformulată dar implementată de retorica UE.


- în sfîrșit, miezul problemei: cine ne-a adus aici? Cine e, de fapt, vinovat de prăbușirea formelor prspere de viață pe care europenii le-au crezut definitive? Chestiunea e cu atît mai gravă și mai vie cu cît orice lămurire suplimentară pare inutilă. Problema pare deja soluționată de corul global care învinuiește bancherii, băncile și capitalismul. Numai că acest gen de răspuns face rost de țapi isăpățirori exact în măsura în care pune capăt logicii. Adevărat, criza e în mare parte o criză a băncilor ajunse din urmă de o politică de credit nesăbuită. Rămîne de lămurit încă ceva: cine și de ce a luat împrumutrile?

"The politicians, without a doubt. Budgets that required deficit spending were approved for decades as a matter of course. This couldn't go well indefinitely. Of course, the banks took advantage of this. In the last 30 years, there have been hardly any politicians who have warned against spending even more money."


Răspunsul lui Schwarzenberg merge direct la țintă. Nu e nimic neclar sau complicat. Vinovatul e cunoscut: politicienii. Guvernele au lucrat în utltimii 30-40 de ani cu deficite bugetare, așa cum bea cineva apă. Împrumuturile au fost cerute de guverne care au ceat iluzia electorală a vieții fără constrîngeri financiare și au instalat pretenția absurdă a vieții asistate din leagăn pînă în mormînt. Generalizarea acestei practici a transformat societățile occidentale în bantustane pe credit.

- despre relația euro-Europa-Uniunea Europeană, locul unor confuzii enrome și clișeul sacru care trimite orice observație în rîndul ereziilor:

"Although the euro is an important project, it is only an instrument. The European Union was established as a political project, and it would survive without the euro. We must provide a uniting Europe with democratic legitimacy. The EU is a very complicated structure today. Brussels has taken control of everything it possibly could. As a result, we now have competencies there that would be more effective if assigned to regions or countries. We have to move away from a Europe of small minds."

O avalanșă de-a dreptul propagandistică a îndepărtat euro de realitatea sa ultimă în context european. Euro, e, într-adevăr, doar un instrument care nu poate și nu trebuie confundat cu Europa sau cu Uniunea Europeană, orcît s-ar strădui să ne convingă de contrariu Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel. Schwarzenberg nu se teme să sesiseze această distincție, tocmai pentru că are o definiție clară a Uniunii Europene și pentru că știe în profunzime ce este Europa. Cu sau fără euro, Uniunea Europeană poate supraviețui, de vreme ce Uniunea prespune o asociere politică. Prin urmare, elementul vital pentru supraviețuirea Uniunii nu e uniunea monetară ci legitimitatea democratică. Dispariția euro n-ar fi o bucurie dar Uniunea Europeană îi va putea face față. În schimb, diluarea sau limitarea principiului democratic poate fi fatală Uniunii Europene. Iată de ce discuția despre viitorul Europei trebuie să includă, alături sau chiar înaintea subiectului euro, principiul democratic. Asta cu atît mai mult cu cît tendința de concentrare a deciziei la Bruxelles și practica ucazului Merkozy, lansat periodic la summit-urile UE, împing spre o zonă de rarefiere democratică.

- despre unitatea uitată sau neexercitată a Europei. Schwarzenberg constată din nou o realitate elementară și îndelung ignorată. În plină defilare a temelor de unitate europeană, UE e lipsită de integrare și coordonare în cîmpurile fundamentale care dau densitatea și anvergura globală a proiectului european:

" We need a common foreign policy, a common security policy and a common energy policy. We don't need a common cheese policy. "

Politica externă, politica de securitatre și politica energetică rămîn fie neacoperite, fie neformulate la nivel european. Eșecul așezat în dreptul acestor trei domenii strategice dă măsura ultimă a unității europene. Atîta vreme cît se va reduce la drapele, ceremonii și coorodnări la nivel de brînză, legume, fructe sau mărci poștale, Unitatea Euopeană va fi o forță într-un acvariu.

Interviul lui Scwarzenberg se încheie cu o remarcă de pătrundere și amărăciune cu totul speciale. Aruncată în trecăt, ea poate fi ușor confundată cu un detaliu biografic:

"Now I'm home again. I've survived the 20th century."

Istorie personală? Mai mult. Într-adevăr, aristocratul gonit și jefuit de statul comunist în 1948 a revenit acasă. Asta îl privește pe aristocrat. Însă Scwharzenberg e unul din cei cîțiva învingători ai secolului XX. Un spirit care a supraviețuit ororilor și s-a ridicat, prin cultură, deasupra ideologiilor. Un om liber între atîția oameni de libertate irosită, într-o epocă tot mai puțin capabilă să înțeleagă și să evite istoria secolului XX.

19 decembrie 2011

Havel în alte lumi







Dispariția lui Vaclav Havel e o inadvertență. Aflăm, acum, că tînărul Havel avea 75 de ani. Nepotrivirea e revoltătoare. Un spațiu imposibil se deschide între Havel, intelectualul, contestatarul, rock-fan-ul, fixat definitiv, la 30 și ceva de ani, prin pulover, gusturi, educație, și veteranul de 75 de ani care lasă în urmă o Președinție de stat, o carieră de scriitor și o pildă politică nebănuit de complexă.



Descoperirea lui Havel va porni, probabil, abia postum. Confundat adesea cu personajul rebel la modul ceh (inclusiv buna creștere incurabilă a central-europenilor de bună educație austro-ceho-maghiară) Havel a fost un om politic în același timp mare și insesizabil.




Dramaturgul s-a desprins lin de cariera artistică pentru a se dedica vieții publice. Ales Președinte de o națiune care nu s-a împiedicat în lipsa de experiență politică a alesului, Havel a rămas, pentru mulți, o imagine, nu o realitate. Însă Havel a fost mai mult decît suma simbolică a gesturilor sale. Puțină lume a remarcat că Președintele Cehiei a renunțat la vocația literară fără a se desprinde de înțelesul culturii literare. Președintele nu a fost un politician de partid, dar a fost om de stat în adevăratul sens al cuvîntului: un înțelept cumpănit de filozofie și sigur pe durata valorilor. Omul de stat a învățat dintr-o experineță culturală bine ferită de nevroza erudiției să evite erorile politice tipice ale epocii. Cum a făcut Havel așa ceva? Refuzînd orbirea inetelectuală a contemporanilor agreați. Într-adevăr, Havel a reabilitat clasa intelectuală europeană, după o epocă lungă de orori și deraieri scandaloase. Cu Havel, se încheie sau ar trebui să demisioneze, în dizgrație, parada cinică a marilor preoți anti-occidentali și anti-democratici, de la Sartre și Althusser, la Chomsky și Zizek.



Havel a fost un democrat invariabil. Nici o tentație, nici o iluzie, nici un discurs teoretic nu au clintit convingerea democratică inițială și concluziile democratice finale ale lui Havel. A fost Havel un om de dreapta? În aparență, da. Însă, în acest caz, aparențele duc pe o cale greșită. Havel a fost un intelectual public de o decență suverană și perfect neconvenabilă atît dreptei cît și stîngii. În rezumat strict personal, Havel a fost unul din cazurile rarisime în care intelectualii pot trece peste convingerea paranoică a propriei importanțe în raport cu lumea. Într-un fel foarte ceh și foarte impersonal, Havel s-a ridicat peste condiționările culturale ale omului de litere. A devenit, adică, om public după ce a înțeles, neașteptat de repede, care e deosebirea între mulțime ca grup de emuli în cenaclu sau ca vietate dirijată de propagandă și viața publică definită de răspundere și dezbatere. Havel a intrat în politică fidel răspunderii publice pe care a înțeles-o ca dizident și a transformat-o în echilibru ca om de stat. În ciuda mitului, Havel n-a fost niciodată un radical. A pozat nostalgic, dar nu snob, în comapnia lui Zappa și Jagger, l-a citat cu o foarte curioasă filozofie undeground pe Lou Reed (Velvet Underground a botezat Velvet Revolution) dar n-a fost niciodată preluat și condus de filozofia anti-estabishment a revoltei pop occidentale.




A fost un anti-comunist ireductibil dar niciodată un anti-comunist teatral și inutilizabil politic. A renunțat, însă, fără rețineri, la politică înțelegînd esența limitelor în politica democratică. După politică, a rămas un om public redutabil și a desfășurat un sistem de idei lipsite de agresivitate, exact în momentele în care elita intelectuală occidentală a reluat munca la negația bazală a vieții democratice.



Unul din ultimele sale texte substanțiale, rostit la Praga acum un an și ceva, îl definește perfect. Havel e, în acest discurs final, un sceptic necoroziv. Destinul culturii occidentale îl neliniștește, iar ruptura de memorie și istorie îi par cele două scurtături favorite ale lumii noastre spre faliment. Însă Havel rămîne, chiar în acest text de amărăciune subtilă, un optimist sau, mai curînd, un constructiv care descrie lucid bazele culturii europene: capacitatea de a creea unicate, distanța față de înserierea autoamtă a producției industriale, calitatea timpului care nu se reduce la secvențe identice și limitate. Havel recunoaște, pe filiera marii educații germane, Europa calității stabile și respinge varianta birocratică a agregatului unionist care a preluat numele Europei, fără să îl poată readuce la greutatea clasică.



Ca democrat impecabil, Havel n-a fost un regulator rutinat în legislație, ci un instinctiv de orientare perfectă. Fără aura tensionată a Președinților care luptă cu marile mașinării infernale emise de Parlamente și fără nerv economic, Havel a trecut, totuși, două teste enorme.



Prima din probele lui Havel a fost confruntarea in stare de libertate cu comuniștii. Dacă dizidența i-a adus închisoarea, apariția legală și liberă în fața comuniștilor, în ultimele săptămîni ale statului socialist cehoslovac, a fost infinit mai grea. Havel a refuzat, cu un democratism extrem, tentația pozei martirice și a cerut abrupt echipei comuniste să înțeleagă realitatea, să își facă totate calculele politice și să plece. Praga n-a avut parte de farsa sîngeroasă care avea să țină loc de proces politic la București. Dar asta și pentru că tot ce era de luptat fusese deja lupat, în fața tancurilor sovietice, în Praga lui 1968 - adevăratul 68 european, acoperit și astăzi de spectacolele narcisiace montate, simultan, de stînga academică și studențească franco-grmană.




A doua probă a fost naționalismul slovac. Umilit și abia îngăduit, în scurte episoade suprimate rapid, mitul național slovac poate părea multora o caricatură tipic est-europeană, o piesă nedemnă în colcția de naționalisme esteuropene. Havel a acceptat dreptul la expresie națională al slovacilor și, mai mult decît atît, a refuzat să devină Președintele naționalismului ceh. Dezmembrarea Cehoslovaciei a fost însă un partaj mult mai complex decît ne putem imagina astăzi, cînd episodul e aproape uitat și, fără îndoială, subestimat. Havel a refuzat priza națională acceptînd vocația separată a slovacilor. Exact în aceași măsură dar fără alte comoții, Havel a afirmat un naționalism ceh luminat. Dezmembrarea amicală a Cehoslovaciei a însemnat conservarea și relansarea Cehiei. Din acest punct de vedere, Havel a fost un naționalist nerostit dar asta e mai greu de înțeles atunci cînd conflictele etnice potențiale se încheie fără dramă. Havel a absolvit dilema națională prin mijloace exclusiv democratice, într-o epocă în care etnia și revendicarea resentimentară au revenit la putere spre a distruge Balcanii și spre a bloca mental zone largi ale Estului european.



De ce a reușit Havel în atîtea planuri? Pentru că a știut să renunțe fără să cedeze. Scriitorul a reunțat la egotismul literar și a intrat în politică. Politicianul a renunțat la discursurile și patimile care fac decorul visceral al politicii. Întrebarea următoare e: cum a fost posibil Havel însuși, un personaj de echilibru și luminozitate care exclud lumea comunisă? Explicația e lumea cehă.



Dacă, la începutul anilor 90, multe din statele Estului au intrat în post-comunism, Cehia era, deja, altundeva. Cehia a rămas pe toată durata intervalului comunist o lume (nu un stat) pre-democratic, fără determinările din care avea să se nască regnul ambiguu al post-comunismului. Cehia a rămas pregătită pentru rearticularea burgheză tocmai pentru că a fost cu adevărat burgheză mai înainte. Aici e vie diferența între Cehia și, de pildă, România. Diferența era vizibilă încă din anii 20-30, cu o Cehie industrială bine turată pe care Germania a menținut-o ca motor tehnologic de sprijin și o Românie agrară pe care Germania a considerat-o mereu un depozit de materii prime (în special petrol). Dincolo de reținerile față de un subiect clarificat prin intermediere germană, aici e diferența între dezvoltare și subdezvoltare. Asta explică supraviețuirea substratului burghez care a făcut imposibil triumful intern al comunismului în Cehia. Mai departe, remanența activă a civilizației burgeze explică atît numărul cît și normalitatea dizidenților pe care Havel i-a întrupat aproape profesoral. În fond, excepționalismul lui Havel e greu de verificat.




Un om aparent greoi cu o pauză de replică foarte freceventă în bonomia cehă, Havel n-a avut nimic eroic. Cu toate astea, Havel n-a avut adversar. Regimul comunist pe care Havel l-a măturat fără crispare era falit în fața unei societăți care nu-și pierduse decența umană. Havel a continuat acest fir, rafinîndu-l cu o eleganță spirituală a la Viena 1900. Plus rockn’roll.



Cu Havel se încheie sau începe să treacă marea generație est-europeană a anti-comunismului rațional: Saharov, Walesa, Havel însuși. Timpurile lor se încheie exact în clipa în care lumea occidentală întîlnește următoarea fază a propriei crize. Începe o epocă de nesiguranță fundamentală, declin și politică irațională. Poate că plecarea lui Havel e, încă o dată, gestul unui om profund decent, făcut pentru alte lumi.

09 decembrie 2011

Revelația continuă











Urmează restul. Germania și Franța au redesenat Uniunea Europeană. E mult și insufficient. Acordul finalizat, joi noaptea, la Bruxelles, e cuprinzător dar problemele de bază rămîn, mai departe, în discuție. Prima întrebare privește chiar noul Acord. Cancelarul Merkel și Președintele Sarkozy vorbesc de un nou Tratat European. Dacă e așa, va funcționa UE cu două Tratate? Sau va opera cu un nou Tratat în interiorul vechiului Tratat? Și cine va aplica, supraveghea și garanta Tratatele? Comisia Europeană e legată de Tratatul de la Lisabona iar noul Acord (și viitor Tratat) nu o poate dezlega de această obligație. Contradicția e deja evidentă. Obișnuitele manevre și interpretări legale vor fi puse la lucru dar nu vor putea elimina această stare potențial schizofrenică.







Singurul lucru clar e că, mai întîi, 23 și, apoi, după răzgîndirea Suediei, Ungariei și Cehiei, 26 de state membre UE au decis să semneze un acord (Tratat) care prevede limite obligatorii de deficit bugetar, propune sancțiuni pentru încălcarea limitelor, grăbește acțiunea ESM (un fond de intervenție) care va intra în funcție în 2012 și fixează suma disponibilă pentru EFSF (actualul fond de intervenție) la 500 de miliarde euro. Regatul Unit a refuzat să semneze înțelegerea. De ce? Pentru că nu poate accepta un impozit pe tranzacțiile financiare și alte măsuri de regularizare care ar lovi City-ul, principalul centru financiar al Europei (un lucru pe care UE nu-l poate ignora, pur și simplu) și principala industrie internă britanică (15% PIB). În plus, cota de divergență sau ostilitate publică față de UE în Marea Britanie stă constant la 70%. Și în Suedia care a acceptat, în cele din urmă să semneze, cota de sprijin pentru euro e infimă (sub 10%) dar costurile economice ale deciziei suedeze sînt neglijabile.







Acordul de la Bruxelles a fost întîmpinat cu prudență de piețe care digeră, încă, datele documentului. Însă reacția nu a fost negativă, ceea ce e un pas înainte. Un pas, totuși, mic, pentru că acordul și, odată cu el, deciziile care decurg din el, nu devin fapt acum ci în martie anul viitor (dacă noul Tratat va fi semnat și ratificat). Euro și zona euro se pot baza, acum, pe un punct de vedere comun franco-german. Ceea ce descrie un nou raport de putere politică în UE, dar nu e totuna cu o soluție economică viguroasă. În consecință, următoarele luni deschid un teren larg de speculație, estimări și repoziționări. Inițiatorii acordului (Germania/Franța) și aderenții (26 de state membre UE din care 9 din afara zonei euro) au făcut tot ce se putea face, date fiind condițiile politice și interesele naționale în joc. Asta e clar. Dar e de ajuns? Nu.







Problema euro a rămas, și după acest acord, la o definiție limitată care include voința politică dar exclude realitatea economică. Acordul e o excelentă declarație de bune intenții pusă sub presiune de un număr prea mare de incertitudini. Astfel:







- noua linie europeană nu spune nimic despre lipsa de competitivitate și costurile exorbitante ale muncii în zona Euro. Și nici nu pune chestiunea creșterii. Absența unei strategii de creștere economică rămîne păcatul fundamental al viziunii europene. Liderii francez și german rămîn la ortodoxia greșită, după care criza e o chestiune de exactitate și bună creștere fiscală. Patologia profundă a muncii, spiritului de competiție, maniei asistențiale și demografiei europene rămîn în afara diagnosticului și a tratamentului.





- măsurile de disciplină și unificare fiscală sînt importante și incerte. Spania, cu un deficit bugetar modest, n-a intrat în criză din pricina indisciplinei fiscale. Însă Acordul de la Bruxelles reproduce, practic, DeutscheMantra: austeritate și iar austeritate. Vor suporta populațiile Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei o asfixiere suplimentară? Și cum vor reacționa guvernele naționale, în fața dificultăților enorme pe care le presupn restrîngerea continuă a prosperității și diminuarea siguranței sociale? De adăugat că, în genere, prevalența austerității prelungește și complică ieșirea economiilor din recesiune.







- aproape totate măsurile adoptate la Bruxelles erau prezente în documentele care au însoțit lansarea euro, acum 12 ani. Nici un stat membru nu le-a respectat, toate le-au încălcat.







- în condițiile de mai sus, cine și cum va impune noile reguli? Va fi suficientă semnarea noului Tratat? Vor fi sancțiunile împotriva delincvenților automate? În teorie, dar numai în teorie, da. Recomandarea de sancționare revine Comisiei Europene care nu procedează, însă, la o simplă operație artimetică (4% e mai mare decît 3%), ci ia în considerare un număr de date care ar putea justifica scutirea (de exemplu recesiunea) înainte de a pune pe cineva în culpă.





- cine își asumă datoriile eurozonei pe care acest Acord urma să le scoată din dezbatere? Nu e clar. Cancelarul Merkel a repetat, la o conferință de presă organizată după finalizarea Acordului, că Banca Centrală Europeană nu va interveni pentru a cumpăra obligațiunile emise de guvernele datoare. Asumarea e inexistentă. Probabil că mai toată lumea ar fi de acord ca răscumpărarea zonei euro să nu țină de o obligație asumată de 27 sau de 26 sau de 17 state. Probabil că mai toată lumea are în minte un stat plătitor și numai unul (Germania). Iar Germania (bîntuită de spaime inflaționiste de la Weimar citire și presată de o populație care crede că a plătit, deja, prea mult) nu vrea să scoată un eurocent în plus.







- ce e Uniunea Europeană? Această întrebare aiuritoare a devenit obligatorie după Acordul de la Bruxelles. Cu 26 de state semnatare (din 27) Acordul ar trebui să descrie o Europă Unită pe care doar Marea Britanie nu e gata să o accepte (deși britanicii sînt convinși că refuzul lor e totuna cu refuzul de a cumpăra un bilet pe Titanic). La o privire mai atentă, aritmetica distributivă a UE se complică. Tratatul pe care îl pregătesc Germania și Franța e un Tratat al Zonei Euro (așa cum a menționat în mod repetat, la conferința de presă, Cancelarul Merkel). Asta înseamnă, totuși, două Europe. Adevărat, statele zonei non-euro au semnat și ele, dar noul Tratat bază vizează zona euro iar statele non-euro nu vor avea drept de vot asupra acestor chesiuni. Se poate vorbi, așadar, de o zonă euro cu 17 state, camuflată de prezența a încă 9 state din zona non-euro. Pe de altă parte, refuzul de la Bruxelles nu scoate Marea Britanie din UE. Însumînd: trei Europe sau trei viteze europene. În formula: 17 Euro + 9 non-Euro + Marea Britanie. Cancelarul Merkel preferă să vorbească, mai nou, de o Uniune de Creștere și Stabilitate, dar acest deziderat legitim descrie un proiect economic și nu are acoperire juridică.









În acest punct, pozița post-Bruxelles a statelor din afara zonei euro e foarte importantă. Și delicată. În primul rînd, reflexul pozitiv al statelor din afara zonei euro e fundamental est-european. 7 din cele 9 state non-euro care au aprobat Acordul sînt estice. Altfel spus, Acordul de la Bruxelles, a avut parte de sprijin politic est-eruopean, într-un moment limită. Între altele, sprijinul estic e un act de apropiere de Germania care a încercat din răsputeri să obțină un Acord pan-european (spre deosebire de Franța care înclina spre o soluție ”de evadare”, cu un acord semnat doar de cele 17 state membre ale zonei euro). Gestul statelor Estului ar trebui apreciat. Asta, cu atît mai mult cu cît statele Estului nu vor avea drept de vot în sfera euro pentru care și-au declarat sprijinul. Interesant, în timpul conferinței de presă de vineri, cancelarul Merkel a vorbit, la un moment dat, comentînd opoziția britanică, despre paralelismul zona Euro-spațiul Schengen. Cancelarul a remarcat că Marea Britanie a decis, perfect legal, să nu adopte moneda euro, așa cum a decis să nu fie parte a Spațiului Schengen. Cancelarul a amintit că există atît dreptul de a nu fi parte a acestor instituții, cît și condiții clare pentru cei ce vor să facă parte din ele. În această privință, România a făcut mai mult decît era de așteptat: a sprijinit Acordul de la Bruxelles și e fidelă viitoarei apartenențe la euro, în condițiile în care e ținută ilegal în afara Spațiului Schengen.







România s-a plasat foarte bine în actuala reorganizare europeană. Președintele Băsescu a susținut sonor nevoia unui Acord, a sugerat soluția Protocolului 12 (care ar fi eliminat complicațiile unui nou Tratat) și s-a alăturat, flexibil, variantei promovată de Germania și acceptată, apoi, de o majoritate. Însă, discuția nu se încheie aici. România își menține opțiunea euro (așa cum a repetat, joi, Primul Ministru Boc, la Congresul PPE de la Marsilia) și e plasată pe un culoar bun, tocmai pentru că ajustarea cerută de euro a fost lansată devreme și decis. Într-un fel, România a devenit membru voluntar al zonei euro, asumîndu-și rigorile și normele legale presupuse de moneda euro. Însă, apartenența efectivă la zona euro complică lucrurile. Decalajul cu care va intra economia românească în zona euro poate genera un șoc (așa cum a făcut-o în cazul, mult mai precar, al Greciei și Italiei). În plus, o Românie gata de euro dar, încă, în afara zonei euro, are la dispoziție rata dobînzii și rata de schimb, pe care le va pierde din momentul admiterii în euro. Deocamdată, însă, România a luat toate deciziile economice și politice necesare. Ne afăm pe o poziție corectă și viabilă care n-ar trebui nesocotită, mai ales după gestul de solidaritate de la Bruxelles.









Cadrul general european e în continuare neclar, după acordul istoric de la Bruxelles. Statele europene au cumpărat timp, de data asta ceva mai convingător. E de bănuit că faza acută a crizei s-a transformat, astfel, în fază cronică. Asta înseamnă un regim cvasi-permanent de compromis, cu supraviețuire generală și creștere economică slabă. Dar situația n-a fost tranșată. Revenirea la realitate continuă și vom vedea dacă va merge pînă la capăt. Vineri, în timpul conferinței de presă, cancelarul Merkel și-a declarat supriza în fața dificultăților multiple de care se lovește euro. Cancelarul a făcut figura unei persoane care se miră că o barcă meșterită fără legătură cu legile fizicii se scufundă. Euro a fost lansat cu o bună pregătire politică și în disprețul total al legilor economice. Bunii părinți ai monedei eruo au hotărît că voința politică și noblețea idealului sînt suficiente și elimină iritantele condiții economice. Nu le elimină. Asta află acum liderii europeni.









În plus, Acordul de la Bruxelles a creat sau nu o Europă cu două Tratate. Însă același Acord a creat, cu siguranță, o Europă cu două crize. Aveam o criză euro. Avem, acum, și o criză a Uniunii Europene. În fond, statele membre ale zonei euro au decis măcar un lucru: să iasă din cadrul legal curent al UE. Simplul fapt că statele euro au luat după ele și statele non-euro nu schimbă cu nimic realitatea. De vineri, putem vorbi de o nouă entitate politică și economică în zona euro. Și tot de vineri seară, interesele UE și intersele zonei euro nu mai sînt aceleași. În curînd, ele s-ar putea ciocni. Acordul de la Bruxelles e, pînă la urmă, rampa de lansare a euro-zonei ca spațiu distinct, cu un grad de unificare politică și economică tot mai avansat. Restul statelor membre vor rămîne afară. E greu de crezut că 1) această nouă zonă de hiperconcentrare va accepta ca, pe mai departe, centrul ei financiar (City) să se afle în afara zonei și 2) ca deciziile în zona euro să țină cont de normele vechii Uniuni Europene. Uniunea Europeană însăși va fi mai mică decît suma membrilor ei. Uniunea Europeană ca reprezentant al celor 27 (și nu doar al celor 17 supermembri ai zonei euro) va trebui să apere interesele europene comune și va intra, astfel, în conflict cu zona euro. Dacă nu o va face, își va pierde complet credibilitatea. Dacă o va face, riscă să grăbească dezmembrarea UE. Revelația continuă.



06 decembrie 2011

Euro-rang fără pedigri









Luni seara, imediat după încheierea convorbirilor de urgență Sarkozy-Merkel, la Paris, agenția de rating Standard & Poor a anunțat, într-un comunicat tranșant, că pune în supraveghere de credit negativă ("negative credit watch") toată zona euro.O asemenea decizie premerge, de regulă, coborîrea rating-ului de țară care antrenează, mai departe, coborîrea ratingului băncilor și al altor instituții de credit. Acest gen de depreciere a încrederii se soldează cu scumpirea imediată a banilor. Finanțarea datoriilor în statele zonei euro va deveni mult mai dificilă, poate chiar imposibilă. Riscul unui credit crunch crește cu viteza unui tren care gonește spre victima legată de șine.







Decizia finală a S&P va veni, cu siguranță, după ce rezultatele summit-ului de joi și vineri de la Bruxelles vor fi făcute publice. De altfel, e de crezut că anunțul de punere sub supraveghere negativă a fost conceput ca avertisment: piețele nu vor suporta încă un summit urmat de măsuri neconcludente. Planul anunțat după întîlnirea franco-germană de la Paris e exact asta iar perspectiva ca acest nou compromis vag să fie transferat în documentele finale ale summit-ului de la Bruxelles e o posibilitate logică și neliniștitoare.






Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel au anunțat un plan care prevede, în principal:




- stabilirea unor norme obligatorii de disciplină fiscală, inserarea baremului de 3% deficit bugetar în Constituțiile naționale,




- sancționarea statelor care încalcă acest prag, dacă propunerea de sancțiune e votată de 2/3 din statele membre ale zonei euro,




- modificarea Tratatului European în așa fel încît cele 17 state membre ale zonei euro să se comaseze într-o zonă compatibilă fiscal,




- lansarea unei formule de consultări pentru identificarea mecanismelor de creștere economică.








Însumînd, toate lucrurile previzibile pentru terapia pe termen lung și nici un instrument de intervenție imediată. Cu alte cuvinte, compromisul franco-german e doar compromisul franco-german. Un armistițiu fără urmări, în care problemele de perspectivă generală o iau înaintea situației de facto. Austeritaea dogmatică propovăduită de Germania rămîne singură pe afiș. Germania continuă să susțină că valuri succesive de austeritate vor fi de ajuns pentru a rezolva criza. Lucurile stau cu atît mai rău cu cît, după summit-ul de la Paris, Germania pare să creadă cu adevărat ce spune. Concluzia esențială a momentului Paris și, poate, a episodului viitor de la Bruxelles e că, pur și simplu, elita politică europeană a devenit parte a problemei.








Axa franco-germană și, în genere, sistemul politic unional s-au blocat într-o atitudine comună care generează o lecție unică. După doi ani și 17 summit-uri, propunerea conjugată europeană e una și aceași: legalizarea austerității. Acum, după șocul creat de S&P, s-ar putea să vină și a doua inițiativă: criminalizarea piețelor. E ușor de crezut că reacția S&P și amenințarea cu coborîrea în masă a ratingului eurozonei vor fi privite la Berlin, Paris și Bruxelles ca ultimă confirmare a ostilității piețelor. Războiul deschis al aparatelor de stat europene cu piețele e aproape asigurat. Însă resentimentul e un profestor rău și un sfătuitor financiar și mai rău. Înainte de toate, europenii revoltați și-ar putea aminti că S&P a coborît ratingul Statelor Unite, după ce a avertizat că la asta va duce indecizia asupra plafonului oficial de îndatorare a statului american. Așadar, downgrading-ul nu e o specialitate rezervată Europei ci, în genere, statelor care intră în pană de idei și în blocaj de autoadministrare. Oricît ar fi de greu de admis, reducerea ratingului american și posibila reducere a ratingului european nu sînt, de fapt, sancțiuni și, cu atît mai puțin, sancțiuni nemeritate. Fostele glorii își pierd rangul printr-o operațiune care nu face decît să constate. Decizia de downgrading aduce, în special economiile europene, la dimensiunile reale, fără să mai ia în seamă pedigriul.






Ce a observat, în definitiv, și ce a avut de comunicat S&P statelor zonei euro?







În primul rînd că sînt parte a aceluiași sistem monetar - ceea ce se știa - și, mai precis, că sînt părți coautoare ale unui risc de sistem ajuns la proporții intolerabile. În această situație, era de așteptat ca nucleul franco-german să dovedească realism economic și viziune politică, tratînd energic și precis defecțiunea de sistem. N-a fost cazul. Comunicatul S&P se adresează, printre rînduri, duetului Merkel - Sarkozy: "ne-am săturat să vă vedem la tv, sînteți aceiași, nu aveți putere de inițiativă și ați ajuns un cuplu perfect armonizat la cel mai banal numitor comun". Obsesia austerității nu mai poate masca lipsa de măsuri economice pozitive. Liderii europeni rămîn orbi la problema creșterii, la stimuli și la regenerare.






Europa are nevoie de un impuls generator iar această rupere de conformismul negativ al austerității nu poate veni decît din dezrobirea sistemului economic privat, unica rezervă potențială de energie, într-o lume amorțită de colectivism, subvenții și regularizare. Asta ar însemna un regim fiscal încurajator pentru economia privată, restrîngerea cheltuielilor și a aparatului de stat, reducerea sau eliminarea reglementărilor și a birocrației. În fond, Europa nu mai poate înainta pe drumul care a dus-o la marginea abisului. Industriile protejate, piața muncii sindicalizată, sistemul de asistență socială ramificat fără limită, au lucrat îndeajuns și și-au prezentat bilanțul. Europa nu poate reveni la o formă istorică dinamică decît ca urmare a unui șoc eliberator care pune în mișcare interesul și activitatea privată a europenilor. E exact ce lipsește, ce nu se vede și nu se va vedea în măsurile intonate periodic de liderii europeni.







Programul anunțat la Paris va fi, probabil, îmbogățit sau, mai degrabă, ornat, joi și vineri, la Bruxelles. Însă atît cît e, acest program e, oricum, lipsit de credibilitate. Tot ce ține de experiența UE trimite la întrebarea: cine va impune cu adevărat disciplina fiscală în 17? Propunerea inițială germană care favoriza hotărîri al Curții Europene de Justiție a fost, deja, substituită la insistența Franței, cu un mecansim de vot (2/3 din statele membre ale zonei euro). Jocul complex de alianțe ad-hoc va face pulbere orice pretenție de seriozitate. În plus, e greu de crezut că aceast nou Pact poate fi păzit de Franța și Germania, primele două țări care au încălcat vechiul Pact de Stablitate al zonei euro.







Propunerea de schimbare a Tratatului, susținută ferm de Germania, a supraviețuit negocierilor cu Franța dar complică încă mai mult situația. În teorie, Tratatul, în noua sa formulă, va rămîne deschis tutror celor 27 de state membre dar - aici vine partea esențială - pînă una alta, cele 17 state membre ale zonei euro decolează. Nu e clar spre ce dar asta înseamnă, oricum, că statele din afara zonei euro rămîn și mai în afară, libere să fie atinse de decizii ale zonei euro pe care nu le pot influența.




04 decembrie 2011

Iluziile au doar viitor



- bilet business pe Titanic -






Joi, Banca Angliei a făcut publice planurile de urgență, în eventualitatea tot mai probabilă a prăbișirii zonei euro. După amiază, Mario Draghi, Președintele Băcnii Centrale Europene, a respins, în fața unui unui grupuscul de parlamentari europeni, intervenția BCE în sprijinul statelor blocate financiar dar a lansat, oarecum contradictoriu, ideea unui ”compact financiar”, lăsînd astfel impresia că BCE se apropie, , anevois dar inevitabil, de o intervențioe indirectă sau camuflată (audiența redusă a fost e rezultatul unei erori de programare parlamentară care a garantat o sală goală). Seara, Președintele Sarkozy a susținut un discurs de direcție la Toulon, adică tot acolo unde a întîmpinat și căderea Lehman Brothers, în 2008. Sarkozy a recurs la echivalența Euro/Europa și a cerut, cu un elan retoric pe deplin galic, un efort amplu de reconstrucție europeană. În paralel, Banca Centrală a Spaniei emitea o declarație care avertiza asupra ”agravării crizei” și deplîngea ”lipsa unui plan clar de salvare”. În sfîrșit, vineri, într-un discurs sobru, Cancelarul Merkel a refuzat încă o dată, aventurismul frivol al intervenției ”in cash” și a așezat Germania în spatele unei propuneri de schimbare a Tratatului European care vizează o Uniune Fiscală de facto și sancțiuni împotriva statelor ies din baremurile bugeetare comune. Detaliile vor fi preznetate luni, după o întîlnire cu Președintele Sarkozi. Mini-summit-ul franco-german va pregăti o poziție comună. Vineri 9 decembrie, aceast acord va deveni poziția oficială a Uniunii Europene la reuniunea Consiliului European, întrunirea de la care totată lumea așteaptă clarificarea finală: abandonul confuz sau angajamentul concret.




Piețele s-au grupat pozitiv, ca de obicei înaintea summit-urilor, și anticipează depășirea impasului. Unde sîntem și ce putem spera, în fața acestor intervenții și contraintervenții pe care le-am mai văzut, le-am mai supraevaluat și le-am uitat de cîteva ori pînă acum, sub presiunea următoarei și următoarei serii de summit-uri salvatoare?




E de crezut că de data asta, zona euro se va agăța de plută pe termen (ceva mai) lung. E de pe acum clar că, pe 9 decembrie, liderii politici vor proclama triumful cooperării europene iar piețele vor confirma. Un timp. Căci succesul nu vine e indus din afară. Zona euro va supraviețui dar asta nu pentru că spasmul religios care face din Germania un bun profesor de etică economică și un lider european absent ar fi reușit să deblocheze situația. Relansarea credinței în euro seamănă mai degrabă cu intervenția unor vecini de sistem exasperați, conduși de Federal Reserve - Banca Centrală a Statelor Unite. Operațiunea celor 6 mari Bănci Centrale în frunte cu Federal Reserve nu e o dezvoltare tehnică internă europeană, are un caracter temporar și asigură supraviețuirea creditului bancar european. Restul rămîne de făcut. Iar enormitatea acestui rest pe care Europa a reușit să îl calculeze fără să îl anuleze e a doua sursă ce spune mai clar unde sîntem: într-o fază definită de incapacitatea de răspuns a unei Europe care își stabilește astfel caracterul marginal. Criza, sau, mai degrabă acest episod al crizei, nu se încheie cu o prăbușire asurzitoare dar lasă în urmă imaginea certă a unei Europe diminuate de confuzia proiectului unionist.




Devalorizarea în bloc a Europei poate fi reperată, simbolic și practic, într-un moment anume. În ziua de 23 noiembrie 2011, ziua în care Germania nu a putut vinde decît jumătate din obligațiunile puse pe piață. A fost ziua în care mitul german protector al Europei a căzut, ziua în care piețele au conchis că Germania nu e excepția perfect credibilă într-o Europă necredibilă ci doar cea mai credibilă din participantele la declinul general. Altfel spus, un pasager cu bilet la clasa business pe Titanic. În aceași zi, Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, se pronunța fără rezerve, în fața Paralemtnului European, pentru lansarea eurobondului, pe care Barroso l-a prezentat, din motive de etichetă politică, sub numele de ” bond de stabilitate”. După cîteva ore, Cancelarul Merkel a calificat ideea drept ”extraodinar de nepotrivită” și ”neliniștitoare”. A fost, deci, ziua în care Germania s-a ridicat împotriva Comisiei Europene, reamintind cine face legea în Europa și cerînd, practic, puteri depline pentru a asigura inacțiunea comună. Pe parcurs, iluzia solidarității europene era aruncată între deșeurile retorice. În aceași zi, Austria era vizitată fără menajamente de piețe și de realitatea negativă a propriului sistem bancar. Reacția austriacă a dus la ordinul de limitare a creditului către Est, zona istorică și naturală de operațiuni bancare a Austriei, zona de profit solid garantat de condițiile puse în capul acordului de admitere a statelor Estului în UE. Decuplarea austriacă de Est nu e, încă, un fapt consumat dar vocația sciziunii europene vest-est e reafirmată. Estul rămîne acea parte neintegrabilă a spațiului european pe care vestul o tolerează în rol de pasager atîta vreme cît e pasager plătitor și o lasă în larg de îndată ce solidaritatea presupune cheltuieli.





Lăsată să comneteze lucruri serioase, ironia spune că singura reușită deplină a construcției europene e Eurovision. Posibil dar agonia proiectului european nu lasă loc de ironie. În schimb, e loc destul pentru tragedia unei lumi care a căutat să se salveze de propriul trecut prin mjloacele care duc direct spre propriul trecut. În discursul de la Toulon, Președintele Sarkozy a invocat criza economică a anilor 30 care a deschis calea spre violența național-ideologică a secolului XX. Referința folosită de Președintele Sarkozy nu e izolată. Ministrul de Finanțe și Ministrul de Externe polonez, Cancelarul german și alți lideri europeni neliniștiți au recurs la aceași analogie. Cercul e suspect și alarmist. Căci


Marea Criză Europeană pe care o parcurgem are toate datele pentru reaprinderea incendiului clasic, mai puțin combustibilul. Inflamația naționalistă e deja vizibilă dar națiunile europene nu mai au vitalismul necesar pentru o nouă scufundare în abis. Războialele europene se duc în presă, fie că e vorba de mini-business-naționalismul britanic vizibil în campaniile presei conservatoare și eurosceptice a la The Sun (În pregătire: Statele Unite ale Franței și Germaniei), fie că e vorba de uber-tîmpenia arogantă de tip la Bild (Toată lumea vrea să ne ia banii!). În ambele cazuri, naționalismul de care se teme elita europeană e un provincialism impotent, nu un uragan revoluționar.Europa nu își mai poate permte masacrele pe care le pregătește. Criza va provoca doar războiae între caricaturiști calificați sau camuflați în editorialiști. Singurul lucru cert și incontestabil e marea declarație de incapacitate a Europei. Europa n-a reușit să ridice o generație de lieri și un programul politic ferite de comoditatea utopiei. O generație și un program în stare să reziste la iluzie, să înțeleagă realitatea și să lucreze în limitele ei.





A fost, iar nevoie, de o intervenție din afară, într-un șir de impulsuri care redresează derivele continentale ale secolului XX, începînd cu exepdițiile militare anglo-americane și Planul Marshall. Sîntem unde am mai fost. America salvează Europa de ea însăși. Neputința repetată a politicii europene a Europei e exasperantă iar Germania rămîne o problemă și la bine și la rău. Rămîne așa, în ciuda comportamentului exemplar al unei națiuni care s-a înrolat onest și energic în proiectul european. Enervarea anti-germană și noua defăimare care permite cele mai scabroase aluzii la nazismul renăscut al Germaniei sînt complet nemeritate. Germania nu e un agresor potențial și nici un aspirator de economii naționale. Dimpotrivă, statul german reunificat plătește acum pentru propria generozitate politică și, mai ales, pentru neghiobia liderilor politici europeni, în momentul reunificării. Condiționînd, atunci, reunificarea, de acceptarea monedei unice europene, liderii generației Mitterand au luat Germaniei dreptul la comportament istoric matur. Cu alte cuvinte, politicienii elitei europene au insistat să ia Germania ostatec pentru bunul mers al Europei și au declarat nul, cu această ocazie, tot procesul democrativc postbelic. Căci, a nu lăsa Germania să crască istoric în condiții normale e totuna cu a spune că am rămas în 1945, cu o Germanie irecuperabilă și incurabilă. Asta a dus direct la situația de astăzi, în care Germania e silită să fie, din nou, forța absolută a Europei, cu precizarea că acum se poate bucura de privilegiul de a plăti tot și de a încasa injuriile de rigoare. În plus, oricine are dreptul de a-l declara pe Wolfgang Shauble, Ministrul de Finanțe german, cel mai periculos om din lume.





După aproape 60 de ani de insistență, un proiect generos e transformat într-o întreprindere fără raționalitate economică. Rezultatul e criza internă europeană și concluzia istorică după care tentația utopică e incurabilă în Europa. Cu deosebirea că, acum, spre desoebire de anii 30, situația bate bine spre ridicol: Europa e sub supraveghere germană iar Germania e sub supraveghere internațională. Nu e cel mai rău aranjament dar Germania, complet cucerită de un puseu predicator, cere Europei să se alinieze în spatele unei noi euroinițiative, imediat după ce euro-inițiativa anterioară a eșuat. Profesorii sînt aceiași, moneda și zona de salvat sînt aceleași, doar consimțămîntul trebuie să fie nou. De data asta, Germania crede într-o Uniune fiscală. Poate va fi așa. Iar dacă va fi așa, noua strucutră presupune un nou Tratat European. Cancelarul Merkel a lansat, deja, ideea. Dar cum va fi aporbat noul tratat? Prin ratificare în Parlamentele Naționale și fără consultare populară (referendum)? Tehnic, e mai simplu și chiar de dorit, însă politic, o asmenea mișcare ar duce proiectul european mult prea departe în afara legitimității democratice. Ce se va întmpla, după construcția Uniunii Fiscale, cu cele 10 state din afara zonei euro? Vom avea două Europe? E realist? Duce această dinamică în direcția bună? Sau rezultatul final va pune pe hartă o Europă fiscală unită și o sub-Europă?





Așa cum era de așteptat, supraviețuirea euro nu e poosibilă fără o formă sau alta de Uniune Fiscală. Problema e că Uniunea Fisală care va salva euro nu va fi răspunzătoare în fața unui stat european propriu zis iar această situație va face și mai evidentă atît inexistența cît și imposibilitatea unei națiuni europene democratice. Asta, în cazul în care cineva mai are timp și chef de asemenea mărunțișuri. Mai degrabă nu. Prinicipiul democratic e destul de alergat zilele acestea, cînd liderii german și francez vorbesc mult despre importanța Europei și despre caracterul esențial al euro dar nu mai ajung la sau nu mai au loc în discursuri pentru democrația europeană. Chiar unul din Părinții proiectului euro, unul din așa numițiii euromandarini, extras din elita rafinată a socialismului intelectual francez, vorbește atît de puțin despre principiul democratic încît e de crezul că viitorul european ne rezervă ceva oarecum birocratic, oarecum, franco-german și oarecum fără grija votului popular.





Un interviu insolent, plasat perfid în The Daily Telegraph, de Jaques Delors, tatăl monedei euro și Președintele Comisiei Europene între 1985 și 1995, perioada demiurgică a statului european unificat, vrea să îl decupleze pe autorul cacofoniei de rezultatele ei. Delors se distanțează de euro, în care nu recunoaște capodopera pe care o plănuise dar recunoaște greșelile altora. Cîteva din remarcile lui Delors spun tot despre mentalitatea și viziunea elitei care a asigurat dezastrul european de astăzi. Astfel, Delors admite că anglo-saxonii aveau dreptatea lor în clipa în care au argumentat că nu poți avea o Bancă Centrală Europeană fără să ai un stat european propriu zis. Însă, declară Delors, există o modalitate ”de a ocoli” această dificultate. E vorba de politici economice comune ”bazate pe cooperarea statelor membre”. Delors e, la 86 de ani, consecvent deluzional. Nu e nimic suprinzător în această miopie și cine va citi mai departe va afla și de ce. Astfel, Delors, care, ca bun socialist, se declară ,în treacăt, cucerit de un citat din Gramsci, ajunge la concluzii extrem de interesante în momentul în care înearcă un diagnostic istoric. E cazul să ne îndoim de viabilitatea Europei? Delors:




“You hear it every day. You hear it in the markets. This is reinforced by populism in certain countries. Whether we like it or not, we are part of the West, and the West could possibly lose its leadership, and it is important that we preserve the values that matter not only to Europe, but to Britain and the United States — the values that are Judeo-Christian in origin — Greek philosophy and Greek democracy and Roman law, and the Age of Enlightenment and the French Revolution.”





Da, exact, valorile iudeo-creștine dar ce caută în lista lui Delors Revoluția Franceză și chiar iluminismul (inamici militanți ai valorilor iudeo-creștine). Nu au ajuns lecțiile mustind de sînge ale revoluțiilor moderne la buna cunoaștere a lui Delors? Această aglutinare largă în care Delors așază laolaltă clasicismul și anticlasicismul, libertatea și ideea socialistă, e tipică pentru intelectul programatic european. Ea poate trece drept toleranță dar nu e decît o enormă imprecizie, o contradicție care pune bazele impasului irezolvabil de mai tîrziu. Adică, de astăzi.






Acum 20 de ani, Francis Fukuyama lansa o teză nesăbuită: sfîrșitul istoriei. Lista pronosticurilor pripite a crescut și include, după cum înțelegem acum, și presupunerea lui Francois Furet, un spirit mult superior lui Fukuyama dar și un om grăbit. Într-o carte celebră, Furet conjuga spre neființă boala europeană a utopiilor. Furet survola istoria utopiilor euopene și tot ce găsea, după dispariția oficială a comunismului, era ”Trecutul unei iluzii”. Ideile lui Furet sînt o eroare. Tocmai eroarea pe care au comis-o, generos, atîtea popoare eliberate de comunism doar pentru a intra în istoria strîmtă a post-comunismului. E greu de admis dar comunismul nu a căzut pentru că popoarele Răsritului au declarat perimată ideologia socialistă. Pentru așa ceva, era nevoie de un șir nou de revoluții burgheze. Cu excepția Poloniei, nici o națiune est-europeană nu avea cum să pună în mișcare ideile și masele care fac o revoluție. În lipsa revoluțiilor, comunismul a căzut victimă expermentului Gorbaciov și reorientării elitelor de partid, scuturate de un eșec economic, nu ideologic. Știm acum că aceași eroare e de găsit și în societățile vestului care au girat fără intervenții critice utopia europenismului pe pilot automat. Lecția secolului XX s-a consumat fără urmări. În ciuda bănuielilor lui Furet, iluziile nu au trecut. Au doar viitor.

22 noiembrie 2011





Dezvoltare sau alterare?











Distanța pe care statele ”mai europene” ale Uniunii Europene o așază între România și centru e suficentă pentru a ne asigura marginalitatea. Tot ce adăogăm prin mijloace proprii e tocmai bun pentru a ne scoate din joc. Presa continuă să ne spună că așa zisa criză euro e un episod palpitant și trecător. Nimeni nu pare să înțeleagă că episodul palpitant pe care presa îl tăvălește printre silicoane și bîrfe sub-politice e începutul unei istorii care ne va ține alături sau ne va decarta între surplusuri. Cu cît știm mai puține lucruri clare și cu cît înțelegem mai multe aiureli, sub îndrumarea unei prese intereseantă doar prin propria ignoranță, cu atît mai adîncă deruta. Riscăm să ne trezimn față în față cu ceva mare din care nu vom înțelegem nimic: viitorul. Ar trebui să știm, deja, că jocul de forțe global a scris, dintodeauna, istoria Româneiei și a multor alte state mai mari decît noi. În fond, nu e nimic de înțeles din ce sîntem astăzi, fără realinierea europeană finalizată de căderea Zidului la Berlin și fără marele șoc din 11 septembrie 2001. E, probabil, timpul să înțelegem că tratamentul mediatic rezervat publicului în Romînia nu e reflecția actualității ci o metodă de izolare. Și nu e vorba doar de marele cicluri istorice. Să vedem știrile ultimelor 72 de ore: Austria limitează împrumuturile bancare în estul Europei - Primul Ministru Birtanic recunoaște că nu poate relansa economia - așa numita supercomisie însărcinată cu identificarea mijloaceleor de reducere a deficitului bugetar american cu 1,9 trilioane dolari își recunoaște eșecul după două luni de negocieri - Franța e tot mai aproape de pierderea ratingului maxim de credit - Bundesbank prognozează o creștere economică modestă în Germania. Toate fac prima pagină în statele care au depășit psihoza locală a politicii de acvariu. Au toate aceste evoluții în avalnașă vreo importanță pentru noi? Mai mult decît atît: sînt adevărații decidenți ai evoluției noastre generale. Nu pentru că sîntem mici și la mîna cabalei financiare mondiale ci pentru că sîntem, în sfîrșit, parte a lumii și urcăm sau cădem odată cu ea. Din acest punct de vedere, figurile oligarhice care defilează pe ecrane și dictează prima pagină sînt un eșec total, o trupă de ciobani depășiți, cu banul la saltea și lăutarii la îndemînă. Povestea crizei pare extraordinar de complicată dar asta numai în discuțiile pe care specialiștii le folosesc mai ales pentru a-și premia ego-ul. În rest, povestea euro nu e nici complicată nici intransmisibilă.





Ce se întîmplă? Moneda Europeană Unică (Euro) nu face față situațiilor economice distincte și contradictorii din statele care au adoptat-o. Ca orice monedă, euro reflectă o economie, numai că, în acest caz, e vorba de 27 de economii. Admițînd, totuși, presupunerea prin care euro poate conecta 17 economii și influența alte 10, regulile rămîn în picioare. Astfel, o economie e puternică sau slabă din două motive: a) pentru că e competitivă, adică pentru că produce și exportă lucruri mai bune și mai ieftine decît alte economii și b) pentru că e e credibilă pentru cine are bani de pus la treabă și, în consecință, atrage fonduri și investiții de afară. Euro e în dificultate pentru că economiile pe care se sprijină sînt în dificultate iar banii din afară (piețele) nu au încredere în statele zonei euro (statele care au adoptat moneda euro). Cum a ajuns atît de rău, un grup de state care e totuna cu lumea bună a economiei mondiale? Cum de are probleme atît de grave un grup de state care a asigurat după 1945, prosperitatea cetățenilor săi? Mai întîi, un pic de istorie.




Ce s-a întîmplat? Istoria nu e chiar atît de încurcată , deși rămîne puțin cunoscută. Europa Occidentală a fost relansată după război de investiția în reconstrucție, de Planul Marshall care a pus la dispoziție asistență americană și de acordul națiunilor vest-eruopene care au acceptat că trebuie să găsească formula politică pentru a evita un nou război. Economiile și-au revenit și au răspîndit, după 1960, o prposperitate galopantă. Proiectul politic a făcut deasemenea pași înainte și a început să schițeze din ce în ce mai ferm ideea unei Organizații Comune Europene. Anii cei mai buni ai Europei Occidentale au construit, între 1960 și 1990, imaginea cu care lucrăm și astăzi: o lume bogată care a descoperit secretul bunăstării, o lume liberă cu democrație reală și alegeri cinstite.






Recapitulînd, faimosul success postbelic occidental s-a sprijinit pe două argumente: economie deschisă și politică democratică. Prosperitatea legendară a Europei Occidentale a dat, chiar, impresia că a pus capăt istoriei. Vremurile bune urmau să continue. La nesfîrșit. N-a fost așa.





De ce s-au încheiat vremrurile bune? Pentru că prosperitatea a început să își consume sursele. Altfel spus, bogăția extraordinară a lumii occidentale a permis apariția unui sistem generos de asistență socială. Treptat, societățile s-au obișnuit cu ideea că sînt îndreptățite la beneficii și protecție permanentă. Orele de lucru s-au redus, vîrsta de pensionare a scăzut, numărul pensionarrilor a crescut odată cu longevitatea populației. Statele occidentale au menținut linia încurajată de prosperitate și au plătit tot mai mult pentru un sistem de asigurări tot mai vast și mai costisitor. Anglia, de pildă, discută de cîteva săptămîni o idee revoluționară: plafonarea sumelor de asistență socială la 2000 de lire (2300 euro) neimpozabile pe lună. Propunerea a fost întîmpniată cu sfîntă indignare de figuri publice și specialiști care și-au pierdut, în mod evident, mințile. Cert e că întreținerea societății a devenit cea mai importantă problemă politică a lumii occidentale. Societățile au devenit dependente de un nivel de viață și protecție extrem de scump iar guvernele au devenit mașini de furnizat asistență și beneficii. Viața politică a fost înghițită de o agendă cu un singur punct: garanțiile de bunăstare și asistență. În consecință, alegerile s-au transformat, cu totul sau parțial, în licitații: alegătorii ascultă ofertele și decid. Însă de oferit, toate partidele și toți politicienii sînt obligați să ofere ceva. Atît stînga cît și dreapta au înțeles că pot guverna numai și numai dacă fac una și aceași politică internă, adică dacă plătesc alegătorilor ce e necesar și chiar mai mult. Competiția pentru satisfacerea unui electorat tot mai pretențios a împins guvernele la împrumuturi. Costurile tot mai mari ale beneficiilor, pensiiilor și asigurărilor de tot felul au fost acoperite din împrumuturi interne sau de pe piața internațională de credit. Băncile au dat, guvernele s-au îndatorat.




Un factor de presiune în plus a apărut în anii ’70, forțat de propaganda și acțiunile politico-militare ale regimului comunist sovietic. Propaganda sovietică, amplificată gentil de intelectuali occidentali, a răspîndit mitul vieții perfect protejate în comunism, unde spitalele și școlile sînt gratuite iar locuințele sînt subvenționate de stat. Guvernele occidentale au înțeles că pot para acest soi de minciuni atractive asigurînd un nivel foarte înalt de asistență socială. A doua problemă a venit odată cu desfășurările militare sovietice care au plasat o centură nucleară în jurul Europei de Vest și au încercat să preia controlul politic, sprijinite de o enormă campanie pacifistă, de simpatia socialiștilor din cîteva state occidentale, în primul rînd Germania, și de mase de tineri protestatari spălați de creier în universități și medii de informare stîngiste. Între 1975 și 1985, Europa de Vest a fost la un pas de absorbția în sfera de influență sovietică. Marea criză ideologică a acelor ani a rămas neînțeleasă sau a fost uitată, sub influența unei stîngi care trebuia să își acopere neapărat eșecul. Însă pericolul a fost cu adevărat terminal, nu mai puțin terminal decît criza pe care o numim astăzi criza euro. Proiectul a eșuat. A doua apriție americană, de data asta cu sisteme anti-rachetă, a blocat factorul de șantaj sovietic. Însă o parte însemantă a tineretului, intelectualilor, mediilor de informare și a argumenteleor morale erau pierdute. După, economie și politică, rolul jucat în istoria posbelică de cultură și educație era fixat. Pentru guvernele occidentale, recursul la acomodarea ideilor pro-socialiste și execesul de asistență erau inevitabile. Operațiunea a fost ușurată de experiența continuă a sistemelor de stat care spunea că, într-un fel sau altul, îndatorarea nu contează și că datoriile pot fi plătite cu alte datorii care se ”rostogolesc” pe veci. Dacă așa arată viața bună, atuci viața bună presupune datorii. Cum datoriile nu presupun nici un necaz, viața bună poate continua. La nesfîrșit. N-a fost așa.






De ce început criza și cine e de vină? Acumularea datoriilor nu e automat un delict și nu e neapărat o practică financiară negativă. Persoanele, societățile, companiile și statele pot trăi și lucra pe datorie mult timp, fără ca asta să fie o situație nesănătoasă. Fără credit sigur, comapniile nu pot trece mult peste nivelul unui tutngerii. Problemele și crizele încep abia din momentul în care cei care adună datorii dau semne că nu mai au cum să plătească. Cu alte cuvinte, datoriile devin o problemă atunci cînd datornicii au trecut de nivelul recuperabil al îndatorării iar cei ce au dat credite au percepția că datornicii sînt în mare dificultate. Însă criza propriu zisă mai are nevoie de ceva sau de cineva care descoperă, anunță sau dovedește cum stau lucrurile. Abia atunci se dezlănțuie criza care aleargă de la un datornic la altul, alergată din urmă de creditori care își vor banii înapoi sau pun capăt împrumuturilor. Asta s-a întîmplat în Statele Unite, unde muntele de credite fără acoperire acordate de bănci care știau că fac o porcărie și luate cu amîndouă mîinile de oameni care știau că n-au cum plăti s-a prăbușit pe 15 septembrie 2008, odată cu falimentul Lehman Brothers. Criza a traversat oceanul, unde a fost tratată mai întîi în derîdere. În fond, criza părea să fi sosit doar pentru a demonstra că sistemul european e mult mai sănătos și mai moral decît sălbăticia financiară americană. Iluzia a durat cîteva luni și a prilejuit o serie de declarații politice și editoriale de neuitat, privitoare la inferioritatea sistemului american și la înțelepciunea umanitară a Europei. Ce aflăm de atunci încoace e că Europa a pregătit terenul pentru o criză mult mai amplă.





Ultimii 30-40 de ani de îndatorare a statelor europene au adus nivelul datoriilor în preajma barierei de 100% din PIB. Altfel spus, statele europene sînt sufocate sau aproape sufocate de datorii pe care nu le mai pot răsturna punînd în balanță propria capacitate de producție. Ceea ce promite sau e totuna cu permanentizarea incapacității de plată. Cu insolvența. Din acest motiv, criza pe care o avem sub ochi e, deocamdată, o criză a bond-urilor, mai precis o fugă de acele instrumente (bond) prin care guvernele iau împrumuturi pe care promit să le plătească la diverse termene. Piețele nu mai cred în promisiunile guvernelor și vînd bond-urile pe care le dețin. În același timp, dobînda la împrumuturile căutate de guverene crește pînă cînd devine egală cu un refuz de împrumut (7% e,în genere, nivelul critic). Ceea ce nu e deloc util sau recomandabil pentru statele în cauză. Neîncrederea piețelor e corozivă, contagioasă și, pînă la urmă, învingătoare. În ciuda izbucnirii cancelarului Angela Merkel care declara, anul trecut, că a venit vremea să se vadă cine e șef, nu e nimic de aflat. Pentru a cita o zicere faimoasă a fostului Premier britanic Margaret Thatcher: " Nu poți bate piețele!" În acest punct, ceva trebuie lămurit.






Ce sînt piețele? În nici un caz, caricatura creionată de marxism sau dușmanul detestat de guvernele în dificultate. Piețele nu sînt o persoană, un grup de persoane, o companbie sau un grup de companii. Piețele sînt un regulator, adică o medie vie între interesele celor ce plasează bani și ale celor ce primesc bani. Iar banii care curtează sau fug de client nu sînt ai cutărui magnat ci vin din suma fondurilor plasate pe piață de companii, fonduri de pensii, fonduri de investiții, fonduri de asigurări, oameni cu bani și oameni cu ceva bani. Funcțional vorbind, piețele sînt o expresie a vieții economice în care se oglindesc puterea și dorințele societăților. Dealtfel, e greu de înțeles de ce piețele nu sînt așezate în rîndul acelor forțe care dau la un loc "societatea civilă". Mai departe, e la fel de ciudat și impropriu ca întreg conceptul de societate civilă să rămînă închis și limitat la agenda intelectual-etică a elitelor educate (umanist). Și banii fac parte din societăți. Și oamenii de finanțe sînt cetățeni cu un interes aparte în stabilitatea democratică. Bursele detestă societățile nedemocratice, pentru că banii nu circulă cu adevărat decît în condiții de libertate economică și politică. Piețele sînt, nu mai puțin decît organizațiile civile, o instanță critică. Numai că adevărul apărat de piețe e mult mai neplăcut sau mult mai plăcut (în funcție de ușurința creditului) decît agenda civilă generală. Piețele fac bilanțuri și, deseori, aceste bilanțuri ajung în mîna guverneleor sau a societăților sub forma unui certificat care atestă cancerul. Nu e plăcut dar e adevărat. Regimurile economice cad sau mor pe mîna lor dar nu au obiceiul să o rcunoască de capul lor. Știrea e adusă de piețe care au, din acest punct de vedere, capacitatea de intervenție și rezistență revoluționată pe care au avut-o disidenții în statele comuniste, înainte de 1989. Însă piețele nu au nimic eroic sau romantic. Viața lor e un șir stresant și plictisitor de indicatori infiniți și instabili. Furia guvernelor în fața trader-ilor nu e altceva decît frustrarea planificării idealiste și a iluziilor politice în fața realității concrete și rebele. Evident piețele au putere dar nu au toată puterea. Piețele pot fi limitate, închise sau izgonite. Însă asemenea măsuri nu rezolvă nimic. Închiderea burselor nu aduce dispariția pulsului economic și nu evită valorizarea sau devalorizarea sistemelor economice. Comuniștii au lucrat fără piețe și au navigat, pe pilot automat și orb, pînă s-au izbit de falimentul economic total. Acum, revolta calomnioasă a militanților de stradă și a guvernelor în criză nu e cu nimic mai înțelepată. Demonizarea piețelor e demonizarea adevărului. Cineva poate dsparge toate olglinzile lumii dar asta nu îl va face mai frumos. Problema nu sînt piețele plasate în rol de țap ispășitor ci sistemele economice blocate de datorii nereturnabile. Economiile și-au pierdut profilul activ și, odată cu asta, productivitatea. În acest punct, conjugarea economică adusă de euro a pus laolaltă un lanț de economii tatarate și cîteva economii tefere, declarîndu-le egale și compatibile. Operația a încurajat contagiunea și a provocat involuntar iluzii, pentru ca, apoi, să inivte inevitabil bilanțul.







Ce rol a jucat euro? Scăderea productivității muncii a cimentat perspectiva declinului dar elemental mortal a fost, probabil, fixat de chiar instituția pe care guvernele încearcă acum din răsputeri să o salveze: moneda euro. Căci, în 1992, odată cu lansarea monedei euro și, apoi, odată cu cooptarea progresivă, a 17 state, economia europeană a fost aliniată la aceleași criterii. Atît economiile cu tradiție cît și economiile improvizate, atît economiile cu forță de muncă eficientă cît și economiile lucrate de talent, zeflemea și evaziune au intrat în aceași oală. Euro a devenit temenul de referință și consecințele au început să curgă: economiile slabe au devenit și mai slabe pentru că au fost surclasate de puterea de export a economiilor tari; creditul a devenit accesibil pentru toți la cea mai bună rată, rata rezervată pînă atunci doar Germaniei. Guvernele economiilor slabe au răspuns angajînd frenetic datorii sub acoperirea dobînzilor mici acordate de piețe covninse că Germania garantează tot ce e mișcare de credit în zona euro. Ca de atîtea ori în istoria politică și economică occidentală, un proiect generos dar insuficient pregătit s-a transformat într-o cursă. Cu euro transformat în armă de sinucidere economică, guvernele au intrat pe un drum fără întoarcere. Tulburarea americană sosită de peste ocean a dat foc rafinăriei și criza euro a devenit criză a zonei euro. Sînt băncile vinovate? Evident, politica de credit a trecut în mod repetat în teritoriul rezervat nesăbuinței. Ideea după care un număr de bănci au prărădit viața Occidentului e foarte populară și a fost încurajată de guvernele care se știu vinovate. O bancă își poate ruina depunătorii. Pînă acum criza are de toate, mai puțin cozi de depunători care și-au pierdut banii și vin să se răfuiască, la fața locului, cu bestiile capitaliste. Băncile au acordat credit dar asta e menirea lor. L-au acordat, uneori, cu rele intenții dar asta nu înseamnă că au reușit să provoace o criză globală. Un guvern sau un grup de guverne care întrețin sau mituiesc zeci de miliaone de oameni sînt mult mai pregătite să facă rău la nivel mare. Omul de rind are și el partea lui de vină, pentru că a pariat pe o Nirvana financiară de o nesimțire vecină cu prostia. Mai precis, prea mulți oameni au conchis că pot păcăli prezentul și viiitorul, familia de astăzi și nepoții de mîiine, făcînd datorii fără să-și pună problema plății. De aici, plasmele noi din case pe credit în care zumzăie adolescenți-studenți la facultăți de produs șomeri. Criza e o coproducție. Ideea cu băncile e un deșeu conspirativ. Criza de care vorbim mai bine sau mai rău de trei ani a devenit, treptat, o permanență un mod de viață. Noul mod de viață al societăților care trebuie să se resemeneze cu perioade nedefinite de austeritate, al burselor care mențin o stare febrilă permanentă, al instituțiilor politice confiscate de probleme economice și obligate la adminstrația mereu în pierdere a declinului. Am trecut, adică, de faza în care criza părea remediabilă și am intrat într-o perioadă de acomodare fără final. La rîndul lor, cauzele acestor mutații au trecut de la ipoteza inițială care trimitea la un sector sau la altul al vieții economice finite, la bănuieli care descriu tot mai întemeiat o problemă de natură generală: o criză de civilizație.






Ce fel de criză a început? Declinul economic, politic și cultural nu e niciodată o coincidență inocentă. E o sinteză negativă care anunță și denunță probleme acumulate de mai multe generații istorice. Faimoasele, mult căutatele și îndelung discutatele cauze ale crizei țin de ceva mai adînc decît de impasul sistemelor politice, economiei și educației. Ceva care le cuprinde și le determină fără să fie nici una din ele, deși se expirmă prin fiecare din ele. În fond, toată lumea are dreptate: criza a fost provocată de bănci, de guverne, de societăți, de capitalism, de socialism, de statul asistențial, de euro, de Grecia, de Italia, de Spania, de Irlanda, de subrpime mortgages și, cît de curînd, de tehnocrați, de Franța și de Germania. Aici e adevărul, în acest șir fără de șir, la care trebuie adăogată chelnerița din Reykjavik-Islanda care își amintește că, acum trei ani, "în vremurile bune", obișnuia să plece în week-end, la Milano, pentru shopping. Sau primăria din Vallejo-California care a ajuns să cheltuiască 80% din buget pe salariile, primele și pensiile pompierilor, polițiștilor și funcționarilor. De o bună bucată de vreme, îndeajuns de bună pentru a transforma moravurile personale, în comportament social și pe acesta în nebunie colectivă, oamenii, guvernele, băncile, sindicatele au luat-o, pur și simplu, razna. Pofta de cheltuială și dispariția limitelor, încrederea nelimitată într-un paradis în care toată lumea cheltuie și nimeni nu e dator, s-au acumulat neobosit și au dat, la capătul dinspre economie, un munte de datorii. La celălalt capăt, stă, însă, un impas existențial, o oboseală pretențioasă pe care statele și societățile o respiră fără să o fi programat.





Ce se poate face? În aparență, răspunsul e întoarcerea la virtute. Doar în aparență. Virtutea pe care Germania o invocă și o recomandă lumii din afară, fără comentarii și abateri e, însă, o propunere atrăgătoare și periculoasă. La suprafață, virtutea de model german înseamnă austeritate totală, disciplină fiscală și de-naționalizarea deciziei politice (cu tendința de guvernare tehnocratică, așa cum se vede în Italia și Grecia, unde doi reprezentanți ai euro-tehnocrației care a creat dilemele economice actuale au fost chemați să rezolve problema). În adîncime, acest impuls spre regzularizare, disciplină și bune moravuri economice e cu totul altceva: un transfer sau un export de civilizație. De la un capăt la altul al Europei economice, politice și sociale, toată lumea urmează să se germanizeze exemplar. E o abordare curioasă pentru o țară care a pariat și pariază pe imposibilitatea exportului de democrație occidentală în Afganistan și în Iraq.




Efortul german e o formă de rigoare detestabilă penru societăți cu o tradiție mult mai laxă a muncii. Însă, deși detestabilă, presiunea germană vizează problema de fond: creșterea. Sănătatea pe care o recomandă rețeta geramnă e menită să permită relansarea economică și să pună capăt blocajului care a abolit creșterea economică. Criza cu care rețeta germană luptă într-o formulă de cult rigorist e o criză de dezvoltare. În lipsa creșterii economice, economiile patinează spre stagnare și această direcție a devenit, între timp, un curent isoric, încetînd să mai fie un accident de parcurs. După cîteva sezoane dure de austeritate, guvernele încep să înțeleagă că pasul doi e mult mai important. Constrîngerile și restrîngerile trebuie urmate de expansiune. Altfel, economiile și societățile rămîn în contracție și se sufocă sub propria cumpătare. Problema creșterii e problema centrală a civilizației economice occidentale și tot ea rămîne cea mai prost înțeleasă răscruce cognitivă a zilelor noastre. Nu e nimic întîmplător în această incapacitatre alarmantă. O falangă de presiune anti-dezvoltae domină agenda publică, agitată și înarmată teoretic de prostia ecologistă. Recomandările care cer somn și retragere sînt drapate în cele mai nobil umanitarism. Pe de o parte, o clasă de mijloc decimată de scădere demografică e parlizată de temeri, și-a pierdut capacitatea de inițiativă și cere, fără încetare, să fie pensionată sau, mai curînd. lăsată la vatră cu beneficiile pe care le visa în anii '60. Pe de altă parte, un lobby ecologic global și hiperactiv domină agenda publică, controlează moral guverne care închid în serie industrii nucleare naționale și promovează proiecte alternative aberante care nu produc nimic și costă enorm. Cu alte cuvinte, problema creșterii e blocată de o contra-cultură utopică și evazionistă care se întoarce împotriva celor ce au generat-o prin degradarea sistemelor de educație europene, începînd din anii '60.. E un reflex tipic pentru pesimismul adînc emanat de societăți care nu mai cred în ele însele pentru că se tem de realitate și pentru că, paradoxal la apostolii oragnicității, și-au pierdut puterea de a produce viață, reținînd doar pasiunea pentru egoismul feroce al lui acum și al nostru.






Sursele creșterii sînt greu de găsit și de resuscitat. Între ele, educația e crucială dar revenirea la sisteme de valori educaționale alerte cere timp și dă rezultate abia după o generație sau mai multe. Cu toate astea, relansarea educației înseamnă creștere și soluția trebuie încercată cu orice preț.






Istoria e încă o dată ironică: Germania crede în revanșa virtuții și, mînată de memoria catastrofei inflaționiste care a distrus moneda Marca în anii '20, e decisă să salveze Europa. Dar prea multă virtute înseamnă viciu. Germania riscă să distrugă Europa, chiar în timp ce îi impune un regim sănătos de viață. Exporturile de civlizație sînt o idee discutabilă și un produs complet imprevizibil. Utopia e la un pas. Germania vrea să purifice Europa. Cu cele mai bune intenții. Altfel decît a mai încercat. De data asta, economic. Șansa de succes există dar e mică și presupune o flexibilitate pe care rigiditatea euro nu o permite. Uniunea monetară europeană nu e un eșec total ci un eșec de adecvare locală. Statele și societățile incompatibile cu rigorile euro există - acum o știm - iar asta ar trebui să ducă mai departe la eliberaea celor ce nu pot face față. Germania știe, însă, că așa ceva pune în pericol trei fundamente simultan: moneda euro, Uniunea Europeană și complexul industrial-exportator german. Prin urmare, eliberarea inadaptaților nu va fi îngăduită de Germania. În lispa aprobării politice, faptele ar putea lua singure decizia dar atunci va fi prea tîrziu. Singura variantă de lucru rămîne, așa cum o cer în cor piețele și statele de tradiție economică diferită, dedogmatizarea monetară a Germaniei - adaptarea resemnată la situația reală și desprinderea din utopia unei Europe regularizate german. Altfel spus, participarea la subvenționarea parțială și temporară a subperofmanței din periferia europeană. Discuțiile tăinuite sau publice despre noua supremație germană și colonialismul economic pus la lucru în locul ocupației militare sînt o absurditate. Germania nu e vechea Germanie așa cum nici una din puterile europene nu mai e totuna cu fostele mari puteri europene.






Și mai departe? Ceva se poate presupune, de pe acum, cu condiția să recapitulăm, fără prejudecăți, trecutul. Singura Uniune multinațională care a rezistat succesiunii istorice a fost opera Romei. Opinia curentă reține doar drumurile și legile dar omite forța militară care a ținut laolaltă Uniunea (imperială). Transferul de civilizație greco-latină a reușit tocmai în baza decalajului de civilizație. Lumea se împărțea, simplu, în romani și barbari. În plus, complicațiile etice tîrzii ale Occidentului nu însoțeau, încă, acțiunea politico-militară și, în aceste condiții, forța a lucrat fără rețineri. Nu ne mai putem permite acest lux brutal. Etica occidentului s-a responsabilizat sub presiunea creștinismului (chiar dacă are impresia că s-a eliberat, între timp). Globalizarea a făcut restul. În ciuda decalajelor de performanță, omogenizarea tehnologică și accesul la informație au scos din realitate adversarul primitiv. Adevărat, violența persistă dar babarii au dispărut. E suficient și pentru coexistență și pentru alterare.