31 mai 2011

Secuii, Kosovo, euro și negația realismului






Am fost întrebat, cu o insistență semi-automată, ce cred despre povestea cu Biroul Ținutului Secuiesc de la Bruxelles. Alte varianate generate de reluarea temei de-a lungul unei săptămîni întregi au introdus noțiunea de Birou Secuiesc la Parlamentul European sau, ca să fie mai limpede, la Uniunea Europeană.




Marele Organism care a incendiat presa se cheamă, de fapt, Biroul de Reprezentare a Ținutului Secuiesc la Bruxelles. E grav? E banal. Adică e pe stradă, în gară, în parc sau în parcare dar nu într-o instituție europeană. Birou la Bruxelles poate deschide oricine, de la ziarul Adevărul la Asociația Ciacîrilor din nordul Siciliei. Catalogul asociațiilor, regiunilor și zonelor oficiale sau neoficiale care au Birouri de Reprezentare la Bruxelles bate o carte de telefon. Un Birou la Bruxelles e atît și nimic mai mult. Asta înseamnă că Biroul nu e recunoscut de Uniunea, de Comisia sau de Parlamentul European. Înseamnă doar că e liber la Birouri și Birouri de Birouri. Mulți au profitat de ocazie. Două exemple cu arondare geogafică largă: Biroul Danemarcei Centrale și Biroul Islandei de Nord Est. Ținutul Secuiesc nu e un compartiment administrativ ofical, deși - ne place sau nu - e o realitate istorică și culturală. Ar fi mai bine, poate, să nu pretindem că nu cunoaștem acest fapt de istorie și cultură masiv pentru România. Da, secuii există și sînt concentrați majoritar într-o zonă cunoscută de un amar de vreme sub numele de Secuime sau Ținut Secuiesc. Am ajuns, rostind aceste cuvinte, într-o situație de criză? Da, dacă ești infantil ca Ponta sau nervos-grandios ca Antonescu și ai nevoie de turbare publică în loc de idei economice și politice. Aici e Programul USL, nu în cartea de colorat lansată recent sub titulatura înșelătoare de Program Economic. Problema Biroului Secuiesc de la Bruxelles e o glumă din care PSD și PNL vor să facă o dramă națională. Asta, după 20 de ani de la minunatele isprăvi ale dlui Iliescu pe libretul "Transilvania în pericol". Observ că relația cu secuii a fost redefinită pozitiv și pragmatic de Președintele Băsescu și cred că drumul e bun. Realismul face bine la relații interetnice. Problema pe care o tăvălesc prin jar Antonescu și Ponta e o invitație la jocul cu presupuneri, suspiciuni și iluzii. Pe scurt, o deraiere în irealitate. De menționat că politica e arta realului, observație care, firește, nu poate angaja un personaj imatur ca Ponta și un doctorand în propriul discurs ca Antonescu.




O viziune tîrzie și întîrziată continuă să insiste că problematica națională și existențială a statului român are de-a face cu neguri istorice și umbre romantice. Pentru rezultate, a se vedea epilogul isotric sîrb. Între timp, cu sau fără știința promotorilor de surogate istorice, am trecut în altă epocă. Problemele care deschid sau închid traiectoria istorică a statului român țin de jocul strategico-diplomatic și de drama economică în plină desfășurare, de la un cap la altul al Europei. Din păcate, ambele chestiuni sînt, încă, însoțite de o naivitate care sugerează cînd amatorismul, cînd nepăsarea.




Astfel, cel puțin două din miturile care persistă în actualitatea politică românească cer o discuție tranșantă. Mai întîi, ideea după care România, și în primul rînd Președintele Băsescu, au greșit plasîndu-se în afara "consensului internațional" pozitiv față de Kosovo. A doua temă insuficient gîndită e obiectivul euro, cu România candidat pregătit de admitere în viitorul imediat (patru-cinci ani). Luate împreună, aceste două concepte lasă impresia unui optimism constructiv. În definitiv, România nu poate sta deoparte, nu poate sfida angajamentele diplomatice ale aliaților occidentali și nici nu-și poate permite o existență de exclus economic, în teritoriul tulbure din afara zonei euro. În realitate, suma acestor două miraje mărturisește o lipsă de realism care tinde să complice problemele României.





Foarte pe scurt, nu există un "consens internațional" asupra recunoașterii statului Kosovo. Statele membre ONU care nu recunosc independența Kosovo dau o majoritate clară. Există, însă, o majoritate, și mai clară (27 la 22) în favoarea Kosovo, la nivelul statelor membre UE. Cifrele care dau listele pro și contra nu sînt, de fapt, reperul ultim în materie. Dacă există așa ceva, atunci nu poate fi vorba decît de recensămîntul statelor care sînt constrînse de propriul context național la o politică foarte atentă a recunoașterilor. Cu alte cuvinte, e ilogic și imprudent pentru un stat cu migrene naționale să se proclame lecuit de dragul statelor care nu au sau declară că nu au astfel de probleme. Am ajuns, astfel, la imaginea evocată de președintele Băsescu: Smirnov invitat indirect de România la recepția de 1 decembrie.





Oricum, adevărul despre Kosovo e cel mai bine păzit secret murdar al civilizației diplomatice internaționale. Cu diferențe și nuanțe importante, Kosovo e, în principiu, o Transnistrie subvenționată politic și financiar de Statele Unite și UE. De ce? Să revedem filmul. Războaiele balcanice au fost declanșate de tentativa naționaliștilor sîrbi de a conserva prin forță o Iugoslavie cu centrul la Belgrad. Proiectul a provocat secesiunea violentă a fostelor state membre ale Federației Iugoslave și, mai departe, intervenția Occidentului. Provincia Kosovo era deja pregătită pentru ciocnirea celor mai înverșunate și iraționale naționalisme la dispoziție în troaca atavismelor balcanice: mitologia identitară sîbă și revanșismul etern persecutat al albanez. De aici, atrocitatea unui conflict care a pus în balanță bazele existențiale a două grupuri etnice extrem de ancorate în fantoma propriilor tradiții. La sfîrșit, arbitrul american a înlăturat amenințarea sîrbă dar a făcut-o doar pentru a preda Kosovo unei bande de brute și traficanți, cu un program politic neclar și o perspectivă națională confuză. Statele Unite au rămas angajate politic în sprijinul propriei creații. La fel cum UE a optat, sub presiune germană, pentru soluția care a așezat Kosovo pe hartă. Vocația balcanică a Germaniei deschide o discuție complicată și nu întotdeauna onorabilă dar raporturile reale din interiorul UE arată așa cum arată. În aceste condiții, Kosovo e un produs discutabil, subvenționat de co-autorii săi militari și politici care nu au decît varianta onorabilizării independenței kosovare. Ceea ce presupune, la pachet, veștejirea statelor ce nu pot participa la varianta festivă a problemei. România are, deci, toate motivele să conserve un realism vital pentru propriile interese și să respingă o încolonare care ar face servicii de imagine statelor prietene.





La fel de sumar, ipoteza România-stat membru al zonei euro e o chestiune care poate fi administrată realist sau se poate solda cu o eroare gravă. Adevărul ultim e că trebuie să fim perfect pregătiți pentru o monedă în care n-avem ce căuta. Cura care premerge admiterea în zona euro e șansa de reeducare și optimizare pe care România nu și-o va pune niciodată de una singură. Însă, la capătul acestui efort, va trebui să fim recunoscători pentru redresarea internă și să nu așteptăm altceva. Căci ținta ar putea dispărea odată cu moneda și cu zona euro sau ar putea să arate cu totul altfel decît astăzi. Grecia nu va trece în neființă financiară fără să ia cu ea alte state admise fără drept în zonja euro. Chiarv dacă Grecia va supraviețui, criza va izbucni altundeva și nu mult mai tîrziu. Proiectul euro va plăti, într-un fel sau altul, lipsa de gravitație pe care se bazează teoria unei uniuni monetare fără uniune fiscală și politică. Redresarea zonei euro și prelungirea iluziei nu sînt complet exluse dar asta ar presupune o reformă abruptă a sistemului bancar iar așa ceva e, deocamdată, imposibil. Oricum, chiar dacă zona euro se va agăța, cumva, de viitorii 10 ani, România nu va fi un invitat așteptat cu brațele deschise ci unul din suspecții de tip Grecia. Germania nu-și mai poate permite aventuri pro-europene pe banii plătitorilor de taxe care au dreptul și obiceiul de a vota la alegerile din Germania. În cele din urmă, lecția pe care UE va trebui să o absoarbă, cu sau fără recunoașterea publică a moralei, spune că numai societățile de etică germanică pot face o uniune economică în jurul Germaniei. Obiectivul imediat și esențial al României e, de fapt, o chestiune de rigoare internă care exclude categoric trecerea printr-un episod de fantezie și și icompetență guvernamentală USL.

Un comentariu:

  1. Nici un comentariu in care sa fii injurat ? :)) Incredibil. Sper ca tot mai multi sa ia aminte la bunul tau simt politic si istoric. Foarte exacta analiza.

    RăspundețiȘtergere