04 martie 2011

Sud contra Est (II)

Oricum, ideea după care occidentul are de reparat ceva și de plătit încă și mai mult a devenit obligatorie în dezbaterea publică. Ea a trecut în conștiința oficială și în acțiunea politică europeană unde nu face altceva decît să continue, de pildă propusa realocare de fonduri către Sud, deresponsabilizarea societăților arabe. În plan economic, acest gen de tratament creează rapid dependența de subvenții și conduce la situația ilustrată în mod tipic de teritoriile palestineieni (susținute în totalitate de asistență financiară externă).

Însă propunerea de abandon financiar parțial a Estului și suprafinanțare a Sudului a fost gîndită de politicieni în carne, interse și oase, nu de ideologi. Semnatarii Scrisorii adresatre baronesei Ashton sînt, foarte probabil, aliniați în spatele unei idei franceze. Din acest punct de vedere, Franța își confirmă, tocmai sub președenția lui Nicolas Sarkozi, vocația de detractor istoric al Estului. După performanța dubioasă etalată cu ocazia invaziei ruse în Georgia, după contractele militare care dezechilibrează încă mai mult raporturile din zona Mării Negre, după partitura lipsită de eleganță în chestiunea admiterii României în spațiul Schengen, vine ideea deposedării financiare și, implicit, politice a statelor de flancul Estic al Uniunii Europene. Această suită bogată de "conicidențe" e mai curînd o linie de politică majoră care tinde să proclame sfîrșitul istoriei în Est. Franța e, desigur, îndreptățită să susțină cauza statelor din Sud cu care are o relație istorică specială. Însă asta nu poate presupune decalibrarea Estului. Conseințele schimbării de priorități europene sub impuls francez nu vor provoca o simplă modificare de clasament. Consecința cea mai gravă nu va fi așezarea Estului pe locul II ci încurajarea extensiei politice ruse în spațiul abandonat sau neglijat de UE. Semnalele pro-demcoratice trimise de UE în ultimii ani și receptiate constructiv de un stat ca Moldova nu privesc un singur stat. Existența sau inexistanța lor va afecta toată zona iar efectul reorientării europene ar putea fi ucrainizarea.

Statele din vecinătatea Estică a UE rămîn obiectul unei mari neînțelegeri. Ipoteza franceză sugerează că marele conglomerat de pe flancul de Est e "rezolvat" din moment ce se poate descurca în condițiile unei finanțări restrînse. Realitatea tot mai problematică și nu tocmai democratică a evoluțiilor din Ucraina, Belaruw, parțial Georgia și întotdeauna Rusia spune cu totul altceva. Nici flancul Sudic nu e mai predictibil. Însă aici, presupunerea euro-franceză, descoperă, dimpotrivă, că viitorul e necondiționat democratic și finanțabil. Nu știm încă și nici nu putem bănui că vom știi prea curînd cine va da viitorul regim post-revoluționar al statelor Sudului: o mișacre rebelă fără conducători? armata sau rețelele radicale muslulmane, singurle realități strcuturate și disciplinate în zonă? Discursurile care anticipează automat "democrația" arabă sînt o simplă presupunere sau, mai curînd, un tic politico-verbal. Inversiunea și iluzia optică sînt formidabile. Estul vecin și consubstanțial se vede mai greu,

în vreme ce Sudul organizat de o experiență istorică radical diferită se vede clar și pozitiv. De fapt, nici Estul, nici Sudul nu sînt înțelese în termenii adecvați și acesta e efectul cel mai periculos al unei Politici Europene de Vecinătate concurențaile, redusă la o carvană cu premii care aleargă, în funcție de evenimnente, de la Est către Sud sau de la Sud către Est (asta numai în cazul în care și Estul va recurge la un nou val de tulburări, pentru a culege roadele logicii franceze de adminstrare recompenselor).

Adevărul e, desigur, că înainte de comparația cu Sudul, Estul trebuie să se măsoare cu el însuși. Așa cum notează Nicu Popescu, un excelent analist al interacțiunii UE- Est:

" Actually the real problem with differentiation lies not in the Eastern vs Southern dimension, but among the Eastern neighbours themselves (and this includes Russia).(...) Most of the Eastern neighbours have already consolidated or are rapidly consolidating centralised political regimes, coupled with oligarchic and pretty corrupt economic systems. In real life Morocco is often more reformist (though not more democratic) and Lebanon is more pluralist than many of EU’s eastern neighbours."

Însă ideea înaintată de Franța în Scrisoarea care cere deplasarea centrului de greutate finaciar de la Est la Sud nu face decît să pună problmea în termenii comparațeiei Sud conra Est și invers. Estul va fi ajutat, astfel, să iasă din competiția pentru reformă internă și să se compare sau să se scuze în bloc față de Sud.

Importanța strategică a Estului e intactă, în ciuda operațiunilor lipsite de inteligență ale Franței și asociaților ei (mulțumiri speciale Sloveniei care continuă să se creadă acea parte a Occidentului, plasată în Est, pentru misiuni de civilizare a înapoiaților). Miza e chiar viitorul politic al Europei. Un Est pro-european (cuprinzînd statele din interiorul și din afara granițelor UE) va deprovincializa o Uniune redusă, încă, la definiția occidentală a anilor '70, va mări ponderea strategică a UE și va raționaliza relația cu Federația Rusă. Un Est retrogradat sau reconsiderat periodic, în funcție evenimentele din alte zone, va deveni o zonă de tranzit spre Rusia și spre ideea după care viitorul Europei presupune conectarea economică la piețele rusești. E o iluzie. Rusia însăși nu poate depăși handicapul istoric din care decurg handicapuri economice insurmontabile.

Politica Europeană de Vecinătate e crucială. Iar vecinătatea prinmoridală pare să se fi mutat la Sud. Această presiune e reală dar nu poate înlocui obligația unei viziuni europene integrale. UE pare să dezvolte o viziune de tip tunel care amplifică Sudul și lasă în afară Estul. Summit Parteneriatului Estic, programat inițial pentru luna mai, la Budapesta, a fost amînat. Presiunile pentru relansarea asistenței financiare pe direcția Sud, în dauna Estului, sînt în creștere. Acum cîțiva ani, cînd dimensiunea Estică părea definitiv adoptată de Uniunea Europeană, Ministrul de Externe polonez Radoslaw Sikorski lansa o formulă memorabilă, distingînd între "vecini europeni" și "vecini ai Europei". Distincția e în vigoare. Numai un enorm efort miop îi poate confunda sau transforma pe europenii din afara granițelor UE în străini vecini cu Europa.

Sud contra Est (I)

Politica de vecinătate a UE (European Neighbourhood Policy) a devenit rapid, aproape instantaneu, dilema fundamentală a Europei. Nimic surprinzător. Presiunea evenimentelor în mișcare pe flancurile de Sud și Est, fiecare cu propria epocă de revoluții în serie, nu putea duce altundeva. Flancată la Est și la Sud de două arii în transformare istorică, Uniunea Europeană a intrat în faza existenței sale extinse și extraoccidentale cu obligația de a se raporta activ la vecini. Explozia revoluționară în lanț a statelor de pe linia Mediteranei de Sud a agravat brusc chestiunea politcii de vecinătate europene și a pus problema unui reacții imediate. Numai că prima consecință a acestei mari surprize geopolitice ar putea fi o eroare multiplă și masivă: favorizarea Sudului prin defavorizarea Estului.

Nucleul acestei mutații a fost deja pus la punct și lansat. O scrisoare adresată de cinci Miniștri de Externe Baronesei Ashton, liderul de politică externă și chestiuni de securitate al UE, cere, în termeni clari, suplimentarea fondurilor acordate statelor din Sud și scăderea fondurilor acordate statelor din Est. Mai mulți bani pentru Mediterana (în cadrul Uniunii Pentru Mediterana - Euromed) și mai puțini bani pentru Statele Estului (în cadrul Parteneriatului Estic). Scrisoarea care propune deplasarea de interes și fonduri de la Est la Sud e semnată de Miniștrii de Externe francez, grec, cipriot, maltez, spaniol și sloven. Scrisoarea e însoțită de un document explicativ care compară nivelul actual de finanțare a statelor din Sud și din Est. Documentul vorbește de "asimetrii" și "disparități" "greu de justificat și menținut". Exemplul la care recurg semnatarii definește Moldova drept caz de suprafinanțare, în comparație cu state neglijate ca Egipt sau Tunisia. Astfel:

" Les disparités d’enveloppe sont aujourd’hui difficilement justifiables et soutenables (1,8 €/hab/an pour l’Egypte ; 7 €/hab/an pour la Tunisie ; 25 €/hab/an pour la Moldavie par exemple). "

Jocul de cifre folosit în document stă, evident, pe o contabilitate precară. Măsura finanțărilor de acest gen nu poate fi suma alocată pe cap de locuitor ci numărul sau natura proiectelor dezvoltate de statul-beneficiar. La fel de limpede, comparația Moldova-Egipt e irelevantă, dată fiind diferența enormă de masă demografică. Moldova are o populație de 3,5 milioane și rămîne, chiar dacă primește 50 sau 100 euro pe cap de locuitor, un detaliu neglijabil în comparație cu finanțarea prezentă sau nevoile viitoare ale Egiptului (cu o poplație de 82 de milioane).

Însă aritmetica specială a documentului e o chestiune secundară. Problema centrală e conținutul politic și strategic al acestei inițiative.

Înainte de toate, nu e deloc evident că fondurile, subvențiile și realocarea lor pot ține loc de politică de vecinătate. Reflexul care trimite automat spre Sud fonduri are justitifcări numai atîta timp cît acoperă criza umanitară din zonă. Mai departe, în chestiuni care țin de viitorul politic al statelor Sudului, banii nu pot întemeia o viziune și nu pot furniza o soluție. De fapt, toată experiența anterioară a UE și, parțial, a Stateleor Unite constă în istoria finanțării directe sau indirecte a zonei. Iar această linie a dat greș. Ce se întîmplă astăzi între Rabat, Cairo și Oman ilustrează tocmai falimentul politicii asistențiale, pasive. Subvențiile, contractele și donațiile și-au făcut datoria și și-au făcut-o prost. Baia de fonduri a asigurat, mai bine de 30 de ani, stabilitatea în zonă. În același timp, absența obiectivelor și valorilor politice democratice a asigurat conservarea subdezvoltării sociale și instituționale a statelor Sudului. Revoltele din ultimele cîteva săptămîni au fost instrumentate de minoritățile tinere și educate care dau excepția în aceste societăți. Majoritățile subdezvoltate și subeducate din zonă vor înghiți și macera, curînd, avansul revoluționar. Același lucru s-a întîmplat în Est, deși procesul e mai puțin vizibil și mai complicat. Pentru simplificare: pese tot acolo unde societățile Estului au ieșit din comunism cu un grad de evoluție civică redus, democratizarea a fost întoarsă din drum sau e în joc. În orice caz, cursul viitor al așa ziselor revoluții arabe nu e deloc garantat și nu presupune legic democratizarea. Eșecul politic european și, în genere, occidental e clar. El a coincis cu preeminența școlii care a mizat pe finanțare, fără intervenție politică.

De ce recurge, atunci, Europa tot la rețeta care a generat problema. În primul rînd, dintr-un foarte răspîndit și la modă sentiment de culpă. Palmaresul politic pasiv în relație cu statele Sudului e un fapt bine documentat și Europa se simte, acum, datoare să ispășească prin generozitate oarbă. Mărturisirea auto-critică a Comisarului European pentru Extindere și Politică de Vecinătate, Stefan Fuele, spune ceva despre rădăcinile psihologice ale noii (vechi) atitudini europene:

"Too many of us fell prey to the assumption that authoritarian regimes were a guarantee of stability in the region"

În al doilea rînd, culpa occidentală face turul mediilor de informare ambalată în ideea lungii și nefericitei ingerințe imperiale euro-americane în destinul statelor arabe. Arabii au tot dreptul să ne reproșeze abuzurile coloniale și, evident, au deasemenea dreptul de a primi, acum, reparații financiare. Această presupunere vehiculată dezinvolt și seducător de mediile de informare și academice e un caz tipic de istorie redusă la clișeu. E, pur și simplu, imposibil de acceptat că 50 sau 60 de ani de colonialism occidental au dislocat cinci secole și mai bine de imperialism otoman. Structurile de adîncime ale societăților arabe și eșecul lor masiv de modernizare au legătură, înainte de toate, cu amprenta otomană ( și în oarecare măsură cu imperialismul sovietic din Asia Centrală, un alt factor de presiune istorică totalmente trecut sub tăcere de teoreticienii anti-occidentali ai așa numitelor "studii colioniale"). În materie de mentalități și realități instiuționale, Egiptul conține, de pildă, o populație care cere în proporție sde 80% reintroducerea pedepselor corporale, prin mutilare și capitale ale Codului Sharyah și practică, în proporție de 90% circumcizia feminină. Contribuția imperialismului occidental? Și încă o întrebare: brutalitatea statului islamic iranain e tot rezultatul imperialismui occidental? Absurd.