28 martie 2011

Crize vechi pentru lume nouă (III)



Cîteva din observațiile înșirate în cele două postări precedente cer, totuși, explicații suplimentare.



Mai întîi, presupunerea după care dezvăluirile Wikileaks Romania sînt, în sine, minore. Nu sînt. Cu toate astea, ele nu mai pot șoca sau creea o emoție populară reală. De ce? Asta e, într-adevăr, interesant.



În primul rînd, pentru că ele dau schema de funcționare a sistemului public paralel românesc și influențează pînă în pragul anexării sistemul politic românesc. Iar realitatea efectivă a acestor raporturi e (chiar în lispa detaliilor) demult și bine cunoscută publicului larg. S-ar putea crede că societatea a ajuns la sațietatea și cinismul care exclud orice formă de interes față de dezvăluirile care curg din pachetul Wikileaks. Dimpotrivă, alegătorii și, în genere, opinia publică au "ajuns" la tema sistemului paralel românesc în mai multe rînduri și mult înainte de dezvăluirile de astăzi. Asta explică victoriile electorale repetate, în condiții de mare inferioritate mediatică, ale proiectului Băsescu-PD-L. Din 2008-2009, percepția priorităților publice s-a schimbat masiv, sub presiunea crizei economice. Societatea nu și-a mai permis teme diferite de preocuparea imediată pentru locuri de muncă, venituri și regim fiscal. În același timp, proiectul Băsescu-PD-L a fost, tot sub presiunea crizei, complet absorbit de răsturnarea ordinii bugetar-asistențiale care drena finanțele și împingea România spre un faliment de tip grec. Tema operațiilor obscure din sistemul de putere paralel nu a dispărut dar a pierdut din actualitate.



A doua precizare privește cursa europeană anti-faiment. Săptămîna trecută s-a încheiat cu o serie de "mari acorduri" pe care Uniunea Europeană le-a așezat în calea contagiunii crizei. În capul listei: Mecanismul European de Stabilitate. Produsul e un pas înainte dar nu saltul pe care îl așteaptă piețele. Credibilitatea strategiei anti-criză europene e, mai departe, relativă, dacă nu slabă. O analiză clară a acestui nou efort consensual-birocratic, în comentariul lui Wolfgang Munchau, editorialistului de la Financial Times, care găsește trei rînduri de vești: bune, proaste și foarte proaste.



"The good news is that a new permanent crisis resolution mechanism has been put in place, starting in 2013. This European Stability Mechanism (ESM) will be a supranational institution, established by international treaty. By mid-2017, it will be properly funded(...). So, from 2018, the eurozone will be able to tackle future crises. (...)


The bad news is that the various resolutions made this week by European Council will not be enough to carry us through the current crisis. (...)


The really bad news: the domestic political systems in the eurozone’s members are not prepared for what is about to hit them. (...) Just imagine the politics of a cross-border bail-out that requires a cut in domestic welfare payments."



Prin urmare, știrile bune țin de cadrul formal, știrile rele de lipsa de actualitate a cadrului fornmal iar știrile foarte rele prevestec ciocnirea inevitabilă a rigorii pe care o presupune salvarea zonei euro cu reacția instinctivă a societăților politice naționale. În concluzie și pentru viitor:



"The irresistible force of EU-level crisis resolution will eventually come into conflict with the immovable object of national politics. Last week’s debate on the ESM is an early warning of what lies ahead."



A treia circumstanță de explicat e cadrul strategic agravat în care are loc demonstrația limitelor europene în fața crizei. Phillip Stephens e autorul unei evaluări foarte instructive, tot în paginile cotidianului Financial Times. Reacția instiuțiilor occidentale la marele seism arab, în special în cazul Libiei, a fost marcată de două dislocări masive. Mai întîi, reținerea Turciei în interiorul NATO. Un diplomat proeminent amintea, săptămîna trecută, într-o reuniune restrînsă, la Bruxelles, că Turcia e, în fond, mai importantă decît toți membrii europeni ai Alianței la un loc. Cealaltă desincronizare a venit din Germania, odată cu abținerea din Consiliul de Securitate. Dacă adăugăm narcisismul electoral al lui Sarkozi, tabloul e mai degrabă compus din fisuri decît din puncte de legătură. Faimoasa axă franco-germană începe să traducă tendințe naționale contrare:



"In Berlin, Mr Sarkozy’s bid for international leadership has been seen as a characteristic act of self-promotion ahead of next year’s French presidential election. In Paris, Angela Merkel is accused of turning Germany into greater Switzerland as she forever runs scared of voters.


More unkindly, some European diplomats have pointed out that by standing with China, Russia, India and Brazil, Ms Merkel has guarded four of Germany’s big export markets. In truth, European interests would be better served if Mr Sarkozy was a little less impetuous and Ms Merkel a little more willing to spend rather than hoard political capital."



Apariția abruptă a interesului național nu e, deci, privielgiul mulțimilor readuse de criza economică la atavism social. Politica strategică europeană e condiționată și subminată de aceași forță. Însă deruta strategică pe care o degajă criza libiană e și rezultatul unei crize de încredere sau al unei inversări de valori care a izgonit vitalitatea militară și a pacificat pînă la penurie capacitatea de luptă a fostelor mari puteri occidentale:



"Above all, however, the Libyan venture has betrayed the paucity of Europe’s military capability. Britain has sent a dozen or so fighter aircraft, a couple of frigates and a submarine, and its military chiefs say that is about as much as it can do. It has nothing left if some new crisis were to emerge in, say, the Gulf. Everything is committed elsewhere, mostly to Afghanistan.


France has assembled a more impressive force – it still has an aircraft carrier – but it too is looking overstretched. Both countries have been cutting their defence budgets.


The uncomfortable facts were set out by Anders Fogh Rasmussen, the Nato secretary-general, at last month’s Munich security conference. A decade ago, Mr Rasmussen said, the US accounted for about half of the defence spending of all Nato countries. That share is now closer to 75 per cent. During the past two years, spending by the European members of the alliance had shrunk by $45bn, equivalent to the entire German defence budget."




Criza economică e însoțită sau încununată de un gol etico-politic. Europa s-a pregătit pentru o istorie pe care și-a precomandat-o, fără să mai poată înțelege că orice încercare de dirijare a fluxurilor istorice duce la catastrofă sau neputință.



"The Europeans, in other words, have been pretending that history did indeed end in 1989. The Arab uprisings have reminded them otherwise."


Crize vechi pentru lume nouă (II)






Prea multe crize? Coincidența și multipilicarea situațiilor limită, a urgențelor și a conflictelor e certă. În acest moment, putem contabiliza fără efort o salbă de criză simultane pe care se înșiră: tripla lovitură seismică, marină și nucleară primită de Japonia, explozia Maghreb-ului, criza financiară declanșată în 2008 și ascensiunea devorantă a Chinei.





Așadar, patru crize simultane, la dispoziție și în plină desfășuare. Cu observația că recensămîntul crizelor e relativ, dacă nu înșelător.





Mai întîi, pentru că etichetele care proclamă o criză riscă să ascundă probleme de o gravitate nebănuită sau neglijată. Libia ține, de pildă, capul de afiș dar problemele pe care le ridică regimul Gaddafi sînt, deși considerabile, mult mai puțin serioase decît ciocnirea irano-saudită din Bahrain. Același efect, ascunde în faldurile crizei financiare globale problemele fundamentale care asediază zona euro. Pînă și cataclismul "pur" din Japonia a declanșat sau resuscitat o dilemă care traduce o criză: viitorul energetic. Ofensiva propagandistică împotriva reactoarelor nucleare nu e o noutate dar, îndată după avarierea reactoarelor japoneze, a devenit limpede că alternativele la energia nucleară sînt impracticabile politic. Altfel spus, abandonarea variantei energetice nucleare ar lăsa în scenă două non-soluții: sursele de energie neconvenționale care rămîn o fantezie practicabilă la nivel de sat dar nu de stat și amplificarea dependenței de petrol și gaze ceea ce e totuna cu pregătirea cadrului istoric pentru următorul Gaddafi.





În al doilea rînd, ideea după care crizele au invadat, pe neașteptate, o lume stabilă sau în curs de stabilizare e, mai degrabă, un clișeu nervos impus frenetic de presă. Revelația crizelor și noua modă a apocalipsului în direct semnalează, de fapt, dominația formidabilă a presei asupra spațiului public, din a doua jumătate a secolului XX încoace. Presa a preluat puterea și conduce agenda publică iar asta e un pic altceva decît reflectarea agendei publice. S-ar putea ca această deplasare pe care o înțelegem prea puțin să fie cel mai important și nu neapărat cel mai constructiv eveniment în istoria recentă a societăților occidentale. Tratamentul mediatic prin care a fost trecută criza japoneză e un indiciu masiv și îngijorător. Ce știm despre evenimentele din Japonia seamănă mult cu o excitație provocată și foarte puțin cu o imagine informată. În orice caz, noua vocație directoare a presei a reușit să instaleze impresia după care trăim vremuri de criză perpetuă, într-un cadru istoric fără precedent. Acest unghi e o invitație directă la ignoranță.






Crizele nu sînt o noutate pentru lumea occidentală. Mai mult. crizele nu ies niciodată din istorie. Ipoteza după care sîntem împresurați fără avertisment de situații limită și turbulențe masive e valabilă numai și numai dacă decuplăm prezentul occidental de originile sale istorice. Iar acest gen de amenzie a devenit o posibilitae și, apoi, o realitate în timpul "păcii lungi" care a acoperit și anesteziat percepția occidentală între 1945 și 1989. Acest interval neobișnuit, de calm istoric a fost, simultan, o epocă de productivitate, comfort și siguranță supremă pentru societăți care au uitat, treptat, și mai ales odată cu generațiile noi, că istoria este o succesiune de crize, că istoria nu poate fi altceva și că, spre deosebire de utopiile ideologice, realitatea istorică e conflictuală. Tocmai acest val de iluzii istorice a permis ascensiunea publică a presei ca antrenor de virtute. Miturile publice ale acestei perioade au insuflat societăților cîteva connigeri lipsite de substanță: pacea garantată, democrația universală și culpa perpetuă a autortăților în fața cetățeanului transformat în consumator de drepturi. Mediile academice au contribuit masiv la cimentarea iluziei livrînd o enormă literatură care a înlocuit realismul cu propaganda. Așa au apărut civismul orb și, acum, odată cu revenirea masivă a istoriei ca succesiune de crize, deruta conceptuală.





Sîntem în situația ironică în care, decuplați de continuitatea istorică, nu mai putem înțelege că epoca pe care o trăim e, în fond, dezvoltarea pozitivă și incontestabilă a crizelor istorice care au provocat războialele europene/monduiale ale anilor 1914-1945. Ce e nou cu adevărat în această succesiunea pe care o confundăm, acum, cu un exces de crize e viteza de propagare. Există o linie care duce direct de la 1989 la 2011 și mai departe, de la destructurarea vechiului echilibru Vest-Est, la apariția în scenă a foștilor actori secunzi ai Orientului Mijlociu și ai Asiei și, în cele din urmă, la reașezaea neînchiată a ordinii globale. Biliardul istoric declanșat de schimbarea de echilibre din 1989 nu e însă nici o lovitură venită din senin, nici o defavoare rezervată în mod special epocii noastre. Nu istoria a luat-o razna ci noi sîntem nepregătiți pentru esența realității istorice. Destule voci au conchis că această nepotrivire panicată între societățile lumii "vechi" și ritmul istoriei "noi" semnalează Declinul Occientului - o noțiune vehiculată demult, încă de la începutul secolului XX, apoi repudiată cu destulă aroganță și reintegrată, acum, sub presiunea evenimentelor. Nu e nimic rușinos sau incorect în acest concept. Însă declinul societăților și al civiliazațiilor e un fenomen mult mai complex și mai vast decît ideea brută pe care o agită, acum, mulți comentatori grăbiți.





Ce putem bănui cu oarecare temei e că norma politică a Occidentului, etalonul liberal-democratic, forjat de societățile nord-eruopene și desăvîrșit de națiunea americană, a devenit negociabil. Mitul democrației anglo-saxone perfect exportabile și automat importabile nu mai stă în picioare. Succesul agresiv al democrației economice dirijate în China, suita de tulburări care au implantat structurile democratice în Estul Europei și îndreaptă, acum, în aceiași direcție lumea arabo-islamică au relativizat modelul inițial. E de crezut că frămîntările din Maghreb se vor încheia cu apariția unor formule para-democratice, de libertate sporită dar lacunară și că această tendință va îngloba tot mai multe din statele care încheie epoci lungi de regim autoritar. Norma democratică tradițională va fi înconjurată și influențată de o majoritate nu neapărat ostilă dar diferită și mult mai activă economic și demografic. Societățile vechi vor trebui să se adapteze.





Înseamnă asta declin? Poate. În orice caz, criza pe care o descoperim în avalanșă spune că avem șansa de a asista la nașterea unei lumi noi.


Crize vechi pentru lume nouă (I)






Dezvăluirile Wikileaks Romania repetă efectul Wikileaks, așa cum e el deja cunoscut: nici o noutate de esență, numai confirmări de detaliu. Toate raporturile și toate gesturile, toți actorii și toate afilierile previzibile sau prezumabile pentru un analist al lumii românești sînt acolo, la locul lor, în textele telegramelor diplomatice din pachetul Wikileaks Romania. Oligarhii forțează controlul politic, structurile mafiote înghit economia (cu observația că mafiotismul economic e ambalat în legalitatea concurențială aparentă a mega-companiilor "naționale"), mass media e o glumă toxică, Băsescu - Președintele nu lepra desenată de susnumita mass media - conduce o operație defensivă amplă și mereu pe muchie. Într-un fel, de fapt, în toate felurile, febra dezvăluirilor Wikileaks e echivalentul unui fior tabloid global care transformă marile mișcări ale istoriei în știri suculente de prima pagină și titlu scurt.




Minimalizarea gravității faptului istoric prin tabloidizare globală e cu atît mai interesantă și mai neliniștitoare cu cît efectul acestei operații scoate complet din scenă realitatea dramatică a crizei. Faimoasa criză pe care o traversăm vizibil din 2008 încoace, devine un curent lateral sau subteran. Asta e totuna cu a spune că marile cicluri care determină și vor determina viitorul sînt ignorate sau tratate cu o superficialitate veselă. Un exemplu la îndemînă: problema impasului economic european prelungit și relansat, în ciuda intervențiilor repetate ale economiilor lider ale zonei euro. Șoapta care anunța neliniștea unui actor din periferia economică a Europei a putut fi auzită de curînd. Cu cîteva excepții, între care o analiză riguroasă a lui Daniel Dăianu, avertismentul a trecut fără urmări și fără curiozitate analitică.




Intervievat recent de Realitatea TV, Președintele Băsescu a avut o ieșire aparent deplasată:




"Ştiţi ce mă îngrozeşte: dacă se întoarce din nou criza? Dacă se întoarce?"





După această interogație anxioasă, aproape sumbră, cîteva explicații prezidențiale:





"Mă uitam la o informaţie.(...) Portugalia are probleme majore, Irlanda trebuie să împrumute din nou bani, Grecia, împrumutată cu 110 miliarde, nu şi-a făcut veniturile în buget, Marea Britanie şi-a revizuit prognoza de creştere de la 2,2 la 1,7. Testul de stres făcut la băncile europene arată că statele membre trebuie să bage repede 250 de miliarde de euro în bănci. (...)"Deşi părea că a trecut criza, se pare că încă avem mari probleme în UE. Ce se întâmplă în zona euro cu Grecia, Irlanda, Portugalia să nu credeţi că nu ne afectează".




În aceași zi, Primul Ministru portughez Jose Socrates demisiona, după ce Parlamentul respingea un nou pachet de austeritate (al paturlea, în ultimele 12 luni!). Portugalia e, din 23 ianuarie, în pragul unui așa numit "bail out". Cu alte cuvinte, statul financiar portughez a dat faliment iar falimentul va fi sau nu va fi cumpărat de creditori externi, în schimbul unui angajament de redresare consimțit politic de statul falit. Cum Portugalia e stat membru al zonei euro, falimentul nu lasă loc de opțiuni . Portugalia trebuie salvată. Iar salvatorii vor fi, exact ca în cazul Greciei și al Irlandei, statele cheie ale zonei euro, în primul rînd Germania. În caz contrar, gripa portugheză - fosta gripă greacă fostă gripă irlandeză, se va extinde rapid și va ataca Spania, a patra economie a zonei euro. E clar de ce bail out-ul nu e opțional.



Însă problemele abia încep. Căci reapariția impasului, exact în clipa în care Uniunea Europeană se felicita pentru "depășirea crizei" pe baza unei rețete propri, semnalează un adevăr grav: criza n-a dispărut. Și n-a dispărut pentru că nu a plecat niciodată. Aici își au locul și înțelesul remarcile Președintelui Băsescu.



Pentru multă lume și pentru prea mult timp, criza financiar-bancară europeană a fost o anomalie provocată de defecțiuni naționale. S-a spus, pe rînd, că problema din spatele falimentelor e o chestiune de comportament național: grecii sînt leneși și evazioniști, irlandezii sînt nechibzuiți iar, acum, portughezii s-au dovedit indolenți. Atîta vreme cît acest diagnostic va fi menținut, criza se va întoarce și reîntoarce drapată înșelător în culori naționale. Analiza trebuie reluată și condusă spre realitate. Criza nu e națională și nici măcar europeană. În locul definițiilor geografice, trebuie folosite criterii economice. Altfel spus, criza nu e locală sau temporară. Criza e structurală. Problema nu sînt subansamblele naționale ci sistemul însuși. Asta nu înseamnă că statele membre trebuie scuzate sau felicitate. Fiecare a agravat, după putință și după obiceiul locului, o criză de sistem.



Nimic nu poate ajuta mai mult la înțelegerea crizei (dacă nu la rezolvarea ei) decît bunul simț. Numai că observațiile de bun simț presupun adevăruri grave, greu remontabile și, în orice caz, nedigerabile pentru națiunile Europei. Le-a înșirat, de curînd, cu o brutalitate salutară, Robert Samuelson, un economist care n-a învățat să-și rătăcească puterea de judecată prin pădurile terminologiei economice. Samuelson definește problema de bază, într-o propoziție de necombătut:



"The whole scheme is debtors lending to debtors."



Dezvoltînd, toate statele membre ale zonei euro suferă de aceași boală. Gradul de îndatorare și intoxicare diferă dar jocul salvaționist se reduce, pînă la urmă, la situația unui spital în care bolnavii "mai sănătoși" se ocupă de bolnavii "mai puțin sănătoși". Altfel, toată lumea trăiește cu prisosință pe datorie. Germania arată mai bine și are perspective mai optimiste dar boala e acolo. Statele membre, de la marile puteri în rol de doctor, la nefericții în rol de "pacient", învîrt și sting datorii, alergînd pompieristic de la un incendiu la altul. Germania și Franța au recunoscut direct urgența situației creînd un fond de intervenție de 250 și, apoi, de 500 de miliarde. Numai că acest remediu rămîne indirect și riscă să fie epuizat curînd de evoluția unei crize aflată sub tratament greșit.



Cauzele bolii europene comune (la rîndul ei, o variantă a bolii americane) sînt mult mai interesante decît toată discuția despre filozofia economică nimerită pentru impasul actual. Mult înainte de a decide dacă lanțul de falimente europene cere keynesiaism (injecții de cash plus proiecte publice și inflație premeditată) sau austeritate radicală (reduceri de cheltuieli publice, eliminarea deficitelor, micșorarea fiscalității) e de căutat răspunsul la întrebarea: cum a ajuns Europa în brațele unei crize de sistem?



Răspunsul schițat de Samuelson e, din nou, inevitabil și insuportabil:



" Europe has arrived at this dismal juncture driven by three forces:


(a) large welfare states that were too often financed with debt;


(b) the financial crisis that led to recession and has pushed some countries (Ireland, Spain) to aid their banks;


(c) the perverse side effects of the single currency, the euro. "




Să discutăm, punct cu punct.




Prima observație (a) descrie o formulă de viață și de guvernare, un mod colectiv de existență pe care Occidentul l-a dezvoltat pe nesimțite, în mod natural și fără cale de întoarcere. Obișnuința de a trăi în condiții de protecție garantată și la un standard cel puțin decent e un fapt de civilizație și va fi greu de retras sau diminuat. Cine s-a născut în Occident presupune, pe bună dreptate, că nu e singur, că trăiește într-o societate solidară și înzestrată. Cea mai apropiată comparație e obișnuința urbană a menajului cu apă caldă. Treptat acest standard a devenit o normă fără control și a cedat sub presiunea demografică. Populații tot mai bătrîne au început să consume tot mai mult din disponibilul furnizat de societăți tot mai puțin productive. Sistemele de asistență (welfare) au rămas în picioare sau au fost chiar extinse dar au fost finanțate pe datorie.



A doua observație (b) e tehnică dar poate fi tradusă în felul următor: finanțele, sau altfel spus, banii cheltuiți de toți și peste tot, au distrus orice prudență, au aruncat în aer băncile și au împins guvernele să răscumpere băncile. Ce e rău în asta? Mai întîi, începutul care duce tot spre imapsul de civilizație deja menționat. Legăturile raționale între bani și dreptul de folosință au cedat. Cîndva, pe la începutukl anilor '70, după ce prosperitatea a devenit o realitate profundă, indivizii economici ai spocietăților occidenale au suferit o mutație extraordianră. Individ economic înseamnă, aici, orice persoană care are în mînă o monedă de 1 leu sau o bancontă 1 milion. Prosperitatea a eliminat fricile și riscurile. Frica de datorii a dispărut și toată lumea a început să sau a fost ajutrată să se creadă nemuritoare, în termeni economici. Adică solvabilă. Creditul din ce în ce mai facil a înlesnit această iluzie. După o serie ciclică de crize parțiale, la sfîrșitul lui 2008, balonul a explodat. Băncile au căzut de la înălțimea unui munte de credite nereturnabile (așa numitele "datorii rele"). Guvernele au reacționat injectînd sume fabuloase în bănci, pentru a împiedica prăbușirea întregii rețele bancare. Există comentatori care au contestat și contestă această măsură. În opinia lor, băncile trebuiau lăsate să cadă. Oricum, discuția e depășită. Guvernele au decis să intervină iar asta a dus la dezechibrarea masivă și, apoi, la impasul financiar total.



A treia observație (c) pare o erezie. Și chiar e. Problema e dacă ea conține un adevăr. Euro rămîne un fetiș dar și o realitate politico-economică serioasă. Dincolo de contestațiile euro-sceptice, moneda euro e sinteza unui contract european menit să împiedice sciziunile politice și decalajele economice e grave. Euro a fost conceput ca garanție suplimentară a unității europene și a dezvoltării convergente, fără conflictele care s-au hrănit din decalaje politico-economice febrile și au distrus în mai multe rînduri continentul. Însă e proiectul euro viabil? Poate rezista el rațional, politic și economic, în fața istoriei pe care caută să o calmeze? Rsăpunsul nu e un "da" necondiționat. Ce înseamnă asta?



Înseamnă că unitatea financiară a zonei euro presupune unitatea politică a zonei euro iar aceasta presupune o o nouă ordine suverană în Europa. Mai clar, zona euro trebuie să facă față unei realități economice inegale. Statele tari și statele slabe trăiesc sub acelațși acoperiș dar, în caz de criză, statele tari trebuie să susțină statele slabe. În mod concret, Germania trebuie să renunțe la bani produși cu efortul cetățenilor germani pentru a-i ajuta pe cetățenii portughezi, mult mai puțin predipuși la efort. De aici resentimentul public și guvernamental german și tot de aici un motiv potențial de divorț: de ce ar face Germania operă de caritate cu "indolenții" Europei? Răspunsul spune că, pe de o parte, Germania e pe deplin conștientă de importanța politică a monedei eruo și, pe de altă parte, că răscumpărarea "indolenților" nu e gratuită. Exact ca în cazul curent al Portugaliei, răscumpărații trebuie să accepte planutri de austeritate extrem de severe. Portugalia a început să taie și să restrîngă de mai multă vreme dar terbuie să facă, acum, un nou efort de autoflagelare. Din acest motiv a căzut guvernul Socrates. Portugalia a atins limita austerității și aici e una din problemele fundamentale induse de proiectul euro. Sau, cum spune, Robert Samuleson:




" Countries that back the debt bailout -- particularly Germany -- resent the possible costs; countries being bailed out resent the harsh austerity that's imposed as a condition of aid."




Cu alte cuvinte, cei ce plătesc se lovesc de inechitate iar cei ce primesc se lovesc de austeritate. Între aceste două limite dure, proiectul euro începe să pară vulenrabil. El va rezista unei crize, apoii următoarei crize dar nu se va putea transforma în mecanism de întreținere a statelor neperformante. Sau se poate transforma dar numai cu condiția ca statele slabe să cedeze parțial suveranitatea politică și să accepte controlul statelor mari. De aici, noua ordine suverană în Europa, o preschimbare istorică pe care idealismul întruchipat de euro a crezut că o poate dizolva doar spre a o reîntîlni. Remarca recentă a celebrului om de afaceri american Warren Buffet care vede în dispariția euro o posibilitate reală nu e o simplă constatare fără implicații:



"You can't have three or four or five countries that are in effect free-riding on the other countries. That won't work over time—they have to get their fiscal houses in reasonable harmony,"




Într-adevăr, nu poți avea patru-cinci țări care trăiesc, de fapt, pe seama altora. Într-adevăr, acest aranjament nu va rezista. Într-adevăr, statele -problemă vor trebui să își pună în ordine finanțele. Numai că asta se poate face numai prin import de disciplină iar importul de disciplină presupune, în acest caz, import de autoritate politică. Cum am văzut în cazul Portugaliei, statele slabe au atins sau vor atinge curînd (Grecia și Irlanda dau semne tot mai clare) limita austerității suportabile. Obișnuințele sociale și datele de civilizație vor intra în coliziune cu raționalitaea economică. Victoria raționalității economice nu e nicidecum sigură. Mai ales că promotorii ei au descoperit-o recent și nu sînt scutiți de boala îndatorării, boala de care suferă statele-pacient.



Dacă vreo concluzie e posibilă, atunci e, probabil, nimerit să vorbim de criza din spatele crizei. Impasul economico-financiar pe care statele Uniunii Europene îl rulează între ele e o realitate persistentă pentru că ascunde o criză civilizțională. Adică un moment istoric pentru care societățile occidentale nu mai pot da soluții, înainte de a suferi toate consecințele. Criza e, din acest motiv, o realitate istorică stabilă nu un episod trecător. Și, așa cum se teme Președintele Băsescu, poate reveni. Sau, altfel spus, ne poate reaminti, din cînd în cînd, că e tot cu noi și tot nerezolvată. Poate, nerezolvabilă.