18 aprilie 2011

Un om de stat și doi agitați






Ce facem cu adevărul? Mulți oameni cu funcție inaltă și răspundere scundă îl ignoră, îl neagă sau îl amînă ca pe un petiționar plicticos. Această aplecare generală spre inconștiență mătură Europa de la un cap la altul și o va ajuta să reîntîlnească adevărul, cu o clipă mai devreme dar prea tîrziu. Traian Băsescu nu face parte din această categorie de negaționiști fluenți, comozi și convenabili. Ce explică această capacitate de rezistență înverșunată la clișeu? Merită discutat dar, deocamdată, e greu de crezut că atenția publică poate fi convocată cu succes. Adversitatea vicioasă față de Președinte e singura temă admisă în mediile de inflamare/informare și asta ne va permite să trecem, încă odată, pe lîngă realitate. Cu atît mai mult cu cît, cea mai recentă declarație de politică fundamentală a Președintelui a atins punctul central și dureros al adevărului.





" Cum poţi să faci un stat social dacă economia, şi scuzaţi-mă că o spun, chiar poporul are performanţe limitate? Muncim 8 ore, când vom învăţa să nu mai lăsăm 3 milioane de hectare nemuncite. Că nu vin miniştrii să are pământul, nici să-l cultive. Când vom învăţa că decât să stau la cârciuma satului mai bine bag plugul în hectarul şi jumătate din spatele casei? Trebuie să ne hotărâm să fim performanţi! "





Evident, aceste remarci care măsoară nenegociabil defecte colective de mentalitate și acțiune au fost mitraliate în numele onoarei naționale românești. Adevărat, bilanțul fotografiat de Președintele României nu flatează imaginea de sine a românilor. Însă imaginea ultragiată de Președinte nu oglindește o realitate ci un mit convenabil. Nu sîntem tocmai un exemplu de angajament și de solidaritate dar ne-am obișnuit să credem că sîntem. Buna reputație de care se bucură românii printre români e rezultatul unei obișnuințe sub care se ascunde un enorm alibi colectiv. Mitul hărniciei, talentului și iscusinței incomparabile a românului nu are acoperire în realitate. Are acoperire psihologică. Adică scutește de raportare la adevăr și permite prelungirea iluziei. Am moștenit acest mit la proporțiile gigantice dezvoltate sub comunism și n-am reușit să-l diminuăm sau să-l scoatem din uz, după trecerea într-o nouă ordine. De aici, îndoielile strucutrale priovitoare la apariția reală a unei noi ordini în România.



Adevărul la care trebuie să învățîm să ne raportăm nu e numai fibra etică anti-comunistă pe care o cităm din decembrie 1989 încoace. Adevărul economic și productiv e la fel de mult adevăr și e la fel de important pentru autenticitaea vieții românești. De fapt, nu există diferențe esențiale între aceste două fețe ale societății. Doar noi, într-un impuls naiv, am crezut că le putem despărți. Nu există performanță economică fără clarificare morală și nu avem ce face cu idealuri etice împresurate de o economie în ruină.



Însă declarația Președintelui Băsescu nu are, de fapt, de-a face numai cu problemele românești. Cine se simte lezat în rom-aureolă poate sta liniștit. Descrierea folosită de Președinte nu se înfășoară pe un mulaj românesc. Același deficit de energie și răspundere socială e de găsit în celelalte societăți europene. Din acest punct de vedere, diferența est-vest e un concept depășit. Discuția nu poate începe decît din momentul în care indignații vor remarca, în sfîrșit, că Președintele vorbește de criza "statului social". Cu posibila excepție a Germaniei, nu există națiune europeană scutită de criza statului social. Adevărul pe care îl ignoră, de data asta, toți liderii europeni e transformarea statului social în utopie. Dreapta și stînga, ziariștii și organizațiile civile, antrepenorii și (mai ales) sindicatele s-au obișnuit să vorbească automat de statul social. Mantra domnește. Dar asta numai în discursuri și în programe. În realitatea bugetar-demografică, statul social e mort. Productivitatea economică și demogrfică, etosul activ (faimsoul spirit de inițiativă capitalist) au intrat demult în leșin, dacă nu în declin. În locul lor, o populație îmbătrînită și o avalanșă de pretenții consumeriste, fac legea iar legea trimite, prin deficit și datorie, la faliment. Aceasta e, pe scurt, definiția existențială a "crizei" de care vorbim, în termeni tehnici, din 2008 încoace.



Diferența între criza economică și criza generală care lucrează în prorfunzime e notabilă. Criza de profunzime nu e o criză în înțelesul limitat al cuvăîntului ci e touna cu declinul. Cei ce speră că ieșirea din criză va readuce Statele Uinte și Europa la dimensiunile inițiale ar trebui să înțeleagă că momentul pe care îl traversăm nu e un moment, că nu îl traversăm și că ne adîncim într-o tendință istorică. În declin. Graficul e punctat de indici economici șocanți (de pildă, astăzi, reevalaurea negativă a perspectivelor datoriei americane) dar rațiunile declinului vin din noile raporturi de viață în sînul societăților euro-americane. Criza e ireversibilă. Asta înseamnă că nu există ieșire din criză ci doar diverse trepte de tratament, fără revenire la paradisul economico-social anterior. Centrul clasic al economiilor occidentale va fi subminat permanent de împotrivirea societăților ancorate într-o "indolență" care presupune extinderea statului social, exact în momentul în care respectiva instituție a dat faliment. Perfieriile europene vor fi vizitate periodic de efectele lipsei de tratament sau de rezistența la tratament care face regula și agravează problemele în economiile occidentului. Rînd pe rînd, Grecia și Portugalia au crezut că se pot strecura contabil, menținînd la putere mari preoți ai statului social și conservînd obișnuințele unui "popor neperformant". Acum, a venit rîndul Spaneiei să dea asigurări similare: nu vom fi atinși. La coadă, așteaptă Italia și Belgia. Criza va lăsa, de multe ori, impresia că s-a îndepărtat dar putem conta pe întoarcerea și reîntoarcereea ei. Declarația în care Președintele Băsescu se declara "îngrozit" de întoarcerea crizei nu are nimic personal. Temerea are justificări sistemice. Criza nu se va întoarce, din simplul motiv că nu va pleca niciodată.



Rezultatul va fi, în cazul Statelor Unite și al națiunilor europene, micșorarea economiilor. Da, economiile pot deveni mai mici, adică nu se mai pot dezvolta și extinde în ritmul anunțat de vechile premize.



Ar fi păcat să ne pierdem timpul, discutînd la scară locală și în cheie meschină despre brutalitata anti-națională a declarațiilor Președintelui Băsescu. În schimb, ar trebui să ne dea de gîndit curajul acestor declarații care nu aduc popularitate Președintelui sau voturi PD-L-ului. E de preferat un poilitican care anunță că are cheia izbăvirii și, mai mult decît atît, că a găsit soluția care permite, în același timp, mărirea pensiilor, salariilor și asistenței sociale? Sigur că e de preferat. dar numai de preferat, nu de practicat. Cine vrea să încerce îi are la dispoziție și în urna de vot pe Victor Ponta și pe Crin Antonescu. După care va avea timp (nu foarte mult) să facă diferența între un om de stat și doi agitați.

17 aprilie 2011

12 Aprilie - Ziua Lașității Europene




Marți 12 aprilile 2011, după-amaiaza, pe holurile Parlamentului European, o scenă de represiune directă dar discretă, de igienă impecabilă și legalsim blindat. O scenă de o scabrozitate aproape elegantă, o aberație circulară, un coșmar parafat și impus fără recurs. La un loc: o demonstrație de cinism care transformă metodele sîngeroase ale comunismului clasic într-o amintire duioasă. Atunci, în epoca dubelor și a agenților analfabeți buni mînuitori ai vînei de bou, lucrurile erau, totuși, clare: cineva nu voia împotrivire și obținea tăcerea prin violență. Acum, după atîta progres democratic, stat de drept, literatură legalistă și discursuri solare despre Europa, ne-am schimbat: ne ocupăm singuri de propria tăcere. Vîna de bou e casată, la muzeu, înlocuită de un armamanet superior: autocenzura.



Totul a pornit de la o mică și bine întocmită expoziție comemorativă. Parlamentari și europarlamentari polonezi de dreapta au organizat o expoziție de fotografii, sub titlul ”Memorie și Adevăr”, pentru a comemora trecerea unui an de la tragedia de la Smolensk. Atît și nimic mai mult. Cele cîteva zeci de fotogragii ale expoziției urmăreresc emoția publică provocată, acum un an, în Polonia, de prăbușirea avionului prezidențial polonez, la Smolensk, în Rusia.



Istoria tragică a evenimentelor de la Smolensk e bine cunoscută. Președintele Lech Kacyznski și soția, alături de 94 de demnitari polonezi, au fost uciși în explozia provocată de prăbușirea avionului, la aterizare, pe aerodromul Smolensk. Delegația poloneză era în drum spre Katyn, unde urma să participe la ceremonia de comemeorare a 70 de ani de la asasinatul în masă comis de statul sovietic. 14000 de prizonieri polonezi, în majoritate ofițeri, au fost executați și îngropați în pădurea Katyn și în împrejurimi, de forțe speciale ale NKVD-ului, la ordinul direct al Kremlinului.



Aniversarea a fost aruncată în aer de a doua tragedie de la Katyn. Crima de la Katyn a fost răscolită și reaprinsă de nefericirea unui nou deces în masă. Cascada tragică a continuat, punînd la încercare spiritul și sufletul polonez cu o cruzime incomparabilă. După gropile comune de la Katyn 1940, după mormanul de cadavre dezmembrate și fumegînde de la Smolensk 2010, a urmat un an de negocieri, hărțuieli și rea credință. Autoritățile ruse, care intonau încă aria cooperării și a reconcilierii ruso-polone, au condus partea de anchetă ce le revenea într-o manieră bizară, dacă nu umilitoare. Între altele, ancehtatorii ruși au distrus corpul aeronavei prăbușite, încălcînd astfel standardele internaționale de investigație a catastrofelor aviatice, au refuzat să pună la dispoziție cutia neagră a avionului, au blocat accesul anchetatorilor polonezi la martori și documente și au publicat un Raport convenabil care pune accidentul în culpa piloților polonezi, omițînd documentele care probează comportamentul iresponsabil al contolorilor de trafic ruși de pe aeroportul Smolensk. În mai puțin de un an, pe măsură ce ancheta comună ruso-poloneză era, în mod vizibil obstrucționată de partea rusă, încrederea autorităților poloneze a dispărut. Odată cu ea, s-a evaporat și atitudinea inițial pozitivă care promitea să facă din nenorocirea de la Smolensk punctul de relansare al cooperării ruso-polone. Guvernul Premierului polonez Tusk a pornit convins de șansa unei recalibrări care urma să șterargă ostilitatea istorică reciprocă și să deschidă, în limbajul obosit al comunicatelor oficiale, o ”nouă eră” în relațiile ruso-polone. După doar cîteva luni, în fața probelor masive de rea credință a autorităților ruse și sub presiunea opiniei publice polone, guvernul Tusk a fost nevoit să reacționeze și să solicite energic explicații părții ruse. Autoritățile ruse au continuat să ignore demersurile polneze și au perseverat - surpinzător pentru idealiști, deloc surpinzător pentru realiști - insultînd memoria victimelor. Apogeul a fost atins chiar în preajma aniversării unui an de la catastrofă. O inscripție memorială așezată pe aeroport de rudele vicimelor a fost înlocuită, fără explicații, de autoritățile ruse. În locul ei a fost amplasată o altă inscripție care evocă tragedia dar, spre deosebire de inscripția poloneză, omite referința la destinația delegațeiei poloneze: comemorarea masacrului de la Katyn.



Toate acțiunile concrete și deciziile simbolice ale autorităților ruse sînt fapte documentate, nu reproșuri imaginare alimentate de paranoia polonă. Ele sînt atestate de probe directe, fie că e vorba de corespondența oficială între cele două guverne, fie că e vorba de fotografii care rețin evenimente și gesturi reale.



De aici a pornit expoziția organizată în Parlamentul European. Fotografiile expuse și comentate în texte scurte rezumă anul trecut de la catastofa de pe aerodromul Smolensk. Fotografiile ilustrează fapte, nu resentimente: scenele de emoție populară de la funeraliile Președintelui Poloniei, contactele ruso-polone, mersul anchetei pe teren, procedura de anchetă, gesturile omagiale ale ambelor părți. Nici una din fotografiile incluse în expoziție nu face excepție de la această regulă. Cu toate astea, imaginea fotografică a adevărului s-a dovedit insuprotabilă și a fost curmată în modul cel mai înjositor cu putință.




În dupăamiaza zilei de 12 aprilie, m-am aflat alături de alte 50 de persoane în spațiul alocat evenimentului. Expoziția a fost deschisă de Jerzy Buzek, Președintele Parlamentului European, fost Prim Ministru al Poloniei și membru al Partidului Popular European, cel mai mare grup politic al Parlamentului, principala forță politică a dreptei în Europa. După referințele și reverențele cuvenite în direcția dispăruților de la Smolensk, discursul Președintelui Parlamentului European s-a încheiat. Pur și simplu. Între cei de față și în jur, pe panourile foto ale expoziției se întîmpla cu totul altceva. Ceva care cerea măcar o remarcă. Audiența a răbdat pios, în așteptarea celei mai mici aluzii la aberația vie care stăpînea expoziția. Degeaba. Președintele a rostit un discurs ”normal”, fără să lase impresia că deschide și patronează o farsă groasă, nu un prilej de reculegere.



Toate, absolut toate fotografiile expoziției zăceau cenzurate și desfigurate pe pereți. Toate explicațiile din josul fotografilor erau acoperite și amuțite de plasturi roșii, aplicați meticulos deasupra textului. Autorul și executantul acestei decizii: Parlamentul European. Mai precis, chestorii Parlamentului. Întruniți pentru a discuta ”problema”, chestorii au luat în discuție organizarea expoziției și au hotărît că textele care însoțesc fotografiile nu trebuie văzute de vizitatori. De ce au dezbătut chestorii tocami această expoziție? Numai ei știu și tot ei trebuie să cunoască identitatea celor ce le-au sugerat să se ocupe cu așa ceva. Nu e săptămînă fără cîteva expoziții simultane în Parlamentul European dar asta nu înseamnă că onor chestorii purecă analitic fiecare expoziție în parte.



Dar misterul se adîncește. Explicațiile oficiale remise de chestori sugerează că onorabilii sînt experți versați în critica de artă. Astfel, în înțelepciunea lor, chestorii au ajuns la concluzia că explicațiile ar putea distrage privitorul și l-ar împiedica să aprecieze pe deplin imaginile foto:




In this particular case, the Quaestors therefore unanimously agreed that the most appropriate way to proceed is to emphasize the photographic material and not to attach any captions to them as they could distract from the force of these iamges, suficiently powerful in themselves




În ciuda caracterului ei epocal, această descoperire nu e totuși de căderea chestorilor decît în cazul puțin probabil în care respectivul grup ar fi fără excepție alcătuit din critici chemați să judece un vernisaj de artă plastică. Sute de expoziții foto au fost admise, pînă acum, în Parlamentul European, cu tot cu explicațiile din josul fotografiilor. De aici concluzia că onor chestorii nu și-au făcut datoria și au împiedicat, în acest fel, publicul să se bucure integral de expozițiile anterioare. În acest caz, dată fiind obstrucția aplicată publicului, chestorii ar trebui să demisinoeze.




Însă opera chestorilor nu s-a încheiase cu episodul din dupăamiaza zilei de 12 aprilie. Spre seară, plasturii aplicați pentru o mai bună percepție a fotografiilor au fost smulși. Nu se știe de cine. Putem doar bănui că de oameni de bun simț, înfuriați de cenzura impusă de Parlamentul European Parlamentului European. În aceași seară, un europarlamentar polonez îmi spunea că Președintele Buzek s-a justificat, susținînd într-o conversație particulară că nu putea face nimic în apărarea expoziției, dată fiind decizia chestorilor. Inexact. Putea face exact ce au făcut necunoscuții care au smuls plasturii de pe texte dar o putea face cu greutatea și autoritatea unui Președinte de Parlament care ia partea adevărului și așteaptă să vadă cine e împotrivă. Ar fi putrut chestorii să îl sancționeze sau să îl denunțe public pe Președintele Buzek, sub acuzația de agitație anti-cenzură? Dacă da, cu atît mai bine. Am fi știut mai deveme cine își asumă pînă la capăt suprimarea libertății de expresie în Parlamentul European. Însă Președinele Buzek n-a făcut asta. Seara plasturii roșii au fost smulși de cineva cu funcție mai mică și curaj mai mare.



A doua zi, un șoc dezgustător: o mînă grijulie, așternuse, peste noapte, un strat nou de plasturi, fără îndoială la comanmda chestorilor aflați în subordinea nu se știe cui. Noua suprimare și al doilea căluș erau un pas înainte. Vechea generație de plasturi deficitari a fost înlocuită de plasturi negri, mult mai groși și mai trainici. Am încercat să îi smulg dar cenzorul găsise, evidnet, ce era mai nou și mai bun în materie de plasturi. Așadar, cenzura nu trebuie numai aplicată ci și reluată și apărată în Parlamentul European, prin acțiuni prompte și energice. Această înverșunare tristă spune tot despre rătăcirea morală și politică a Europei în fața Rusiei.



Nu există, din păcate, altă ipoteză plauzibilă pe tema incidentului în afara unui sugestii rusești din care aparatul Parlamentului European a făcut un ordin și o datorie de onoare. Atenție, însă, sugestia rusească nu trebuie să fi fost neapărat explicită. Și nici măcare nu trebuie să fi existat cu adevărat. Cenzorii puteau foarte bine să presupună, în avans, ce anume i-ar putea deranja pe ruși. Între sute de expoziții organizate în Parlamentul European, una singură a mai fost cenzurată și suprimată: o expoziție foto despre atrocitățile din Cecenia. Coincidența e ultimul indiciu dintr-o serie de poziționări care spun că, în realitate, cel mai mare grup politic din Parlamentul European nu e nici grupul popular, nici grupul socialist ci partida pro-rusă. Acest grup transpartinic nu e formal constituit dar a arată o coerență remarcabilă, punînd în aplicare, de fiecare dată, dorințele Rusiei sau anticipîndu-le slugarnic. Dorește sau și-ar putea dori Rusia, amînarea Rezoluției critice asupra climatului electoral ucrainian, pînă după alegerile din Ucraina? Se face. Ar fi Rusia mulțumită de insinuări parlamentare pe tema dictaturii lui Saakashvilli, în Gerogia? Se face imediat coadă la luările de cuvînt și oratorii denunță abuzurile Georgiei, mulțumind în subtext pentru invazia rusă din 2008. Da, uneori, inițiative parlamentare trec și critică Rusia sau folosesc idei pe care Rusia le-ar scoase în afara legii. Dar asta numai pentru că grupul transpartinic pro-rus nu poate urmări tot ce mișcă în Parlament. Și oricum, orice îndrăzneală de acest gen e urmată de o scrisoare severă din partea Ambasadei Rusiei. Și de un denunț adresat de aceași Ambasada Președintelui de Comisie Parlamentară în care s-a produs erezia. De fapt, lucrurile pot fi înțelese un pic altfel. Noul caz de automutilare înregistrat la epoziția poloneză nu dovedește cît de puternică e Rusia ci cît de slabă e Europa, cu toate instituțiile ei reunite, civilizate și progresiste cu tot.



În cele din urmă, Parlamentul European a dovedit că poate sancționa adevărul dar nu-l poate sancționa pe Adrian Severin. Adevărul poate fi evacuat din clădirea parlamentului, în vreme ce Adrian Severin rămîne pe locul lui, după ce a comis cea mai gravă infracțiune posibilă (mită pentru texte de lege).



Desfigrarea adevărului cu plasturi roșii și negri aplicați unei expoziții care nu făcea altceva decît să prezinte fapte aflate, deja, în domeniul public e un gest meschin și, în același timp, major. Miza era infimă. O expoziție organizată în Palramentul European nu e genul de lovitură mediatică din care se nasc marile emoții și răsturnări populare. Repet, toate faptele surpinse în fotografii sînt, demult, cunoscute iar explicațiile foto atașate la fotografii descriu imaginile, fără să adaoge comentarii polemice, provocatore sau incendiare. Adevărat, Rusia a rămas la mentalitatea poli-mili-țienească după care nimic nu trebuie să miște în front. Dar asta era, parcă, mentalitatea Rusiei, nu a Uniunii Europene. Sau nu mai e așa? Toată literatura discursivă europeană despre drepturile omului și libertatea de expresie e egală cu zero, din clipa în care instituțiile europene își iau seama și practica de la părinții și gardienii abuzului. În această situație, Rusia a fost transformată, de facto, în contolorul valorilor democratice europene și în ordonatorul de lașități pe care politicieni europeni, se angajază, apoi, să le ambaleze în explicații raționale. Rezultatul e amplificarea ipocriziei. O lecție amplă de dublu limbaj și slăbiciune disimulată în abilitate coboară asupra lumii publice europene, cu efecte devastatoare.



Discutăm mult și tehnic despre acumularea datoriilor statelor europene și riscul de colaps financiar. Discutăm prea puțin despre acumularea datoriilor morale ale statelor europene și riscul de dezagregare etică a societăților. Datoriile financiare pot fi recuperate în timp relativ scurt. Și datoriile morale pot fi remontate. Deobicei, după ce cîteva generații suferă consecințele.



Pe 12 aprilie 2011, ar fi trebuit să comemorăm un an de la tragedia de la Smolensk. Servilsimul oficial european a zdruncinat autenticitatea momentului. Poate că de acum înainte, în fiecare 12 aprilie, ar trebui să marcăm două momente. Vom continua să oamgiem, ca și pînă acum, memoria victimelor de la Smolensk. Și vom începe să marcăm Ziua Europeană a Lașității. O sărbătoare nouă și foarte actuală în calendarul căderii.