27 mai 2011

USL: o nouă propunere de faliment pentru România



Nu o să încep cu clișeul clasic, adică nu am nici un motiv să mă declar șocat de Programul Economic al USL. Dimpotrivă, sînt cît se poate de mulțumit. USL confirmă. Programul Economic lansat astăzi nu e nici mai mult, nici mai puțin decît ce era de așteptat de la USL. Cu un cuvînt: o aiureală.


În rezumat, reducem taxele și contribuțiile sociale, ca să ne audă și să ne voteze lumea. Deasemenea și în acelați scop, mărim salariile. Asta înseamnnă că mărim cheltuielile și, în același timp, scădem veniturile la buget. De unde punem bani la loc? Nu știm dar anunțăm că știm. În schinmb, e cert că prima jumătate a Programului e înghițită de un pamflet care blestemă în grafice și cifre guvernarea PD-L. Prin urmare, Programul conține doar jumătate de Program. Această a doua jumătate e dedicată exemplar marii specialități a trio-ului Ponta-Antonescu-Voiculescu: lipsa de sens. Așa de pildă, trioul care demasca itențiile criminale ale FMI față de România și refuza să-i întîlnească pe reprezentanții Fondului, e acum de părere că acordul cu FMI trebuie dus pînă la capăt, ba chiar urmat de un nou acord. Dacă speră că FMI va accepta să plătească nota electorală a USL, dnii economiști Ponta, Antonescu și Vociulescu ar face mai bine să aducă bani de acasă. Interesantă e și lipsa de bun simț care permite, din nou, indoelnților salvatori ai României să copieze: un mănunchi de măsuri de austeritate bugetară și planuri de stimulare a investițiilor, deja aplicate de Guvernul Primului Ministru Boc, sînt preluate obraznic și prezentate senin ca inițiative proaspete ale USL. În acest caz, e de așteptat ca în curînd, USL să facă și alte propuneri revoluționare, poate, cine știe, chiar decizia de a ne învecina cu Bulgaria.


USL a livrat un Program economic, pentru că asta e regula: orice aspirant la putere trebuie să prezinte un Program economic. Însă, dincolo de tema făcută la timp, Programul USL nu explică nimic, nu înțelege nimic și promite orice. Climatul dramatic dictat de pericolul unui default al Greciei și avarierea sau chiar compromiterea zonei euro e o necunoscută pentru liderii USL, prezenți pe altă lume și convinși că România trăiește tot acolo. E exasperant și trist dar după 20 de ani de experiență politică, PSD și PNL reiau sloganuri de calibru cubanez și promit 1 milion de locuri de muncă. Secretul operațiunii e atît de adînc încît nici măcar autorii nu-l cunosc. În aceași zonă de ficțiune ininteligibilă e și tsukahara fiscală care vă mări colectarea veniturilor la buget cu 70%. Cum? S-a stabilit demult: de asta se ocupă imaginația lirică a dnului Ponta, de departe cel mai infantil dintre imaturii reuniți ai politicii românești.


România a avut noroc pentru că și l-a făcut singură în 2004, 2008 și 2009, refuzînd de fiecare dată întîlnirea cu propunerile de faliment organizate în jurul PSD. În 2012 va fi foarte probabil tot așa. Alternativa e dezastruoasă.
Ratko bin Mladen



Arestarea lui Ratko Mladici a fost explicată și devalorizată imediat de observația care presupune o clauză fixă în contractul Serbia-UE: Mladic contra admitere în UE. Ne reîntîlnim, așadar, cu problema de bază a gîndirii conspirative și anume cu presupunerea după care tot ce se vede e ireal și tot ce e invizibil e real.

În cazul Mladic, contractul e, însă, cît se poate de public și real. Secretul căutat de teorii neguroase în spatele arestării lui Mladic nu există. Contractul Serbia-UE e singura variantă politico-economică în care statul sîrb poate pune capăt procesului de autodistrugere în care a plonjat la începutul anilor '90. Cu alte cuvinte, Serbia începe să înțeleagă că istoria Iugoslaviei s-a încheiat și că istoria Serbiei trebuie să înceapă cu adevărat. Pentru asta nu e nevoie de înțelegeri secrete. E nevoie de luciditatea dureroasă care pune capăt febrelor naționale și miturilor auto-centrate. Altfel spus, de decuplarea de paranoia istorică și reintrarea în raționalitatea politică. Această trecere de la iluzie la construcție l-a pierdut pe Mladic. Asta, după ce îi pierduse pe Seselj (în 2003), Milosevic (în 2008) și Karadzic (în 2008). Regăsirea raționalității politice a fost, așadar, un proces îndelungat și nu o manevră spontană în căutarea jack pot-ului.

Critica filozofică a marilor acte justițiare e, totuși, un joc intelectual riscant. Lăsînd la o parte farsele de sorginte africană, căderea tiranilor și eliminarea măcelarilor de popoare nu merită o discuție prelungită. Mladic, alături de camaradul său de patologie Osama bin Laden, e, înainte de toate, un monstru, una din fisurile prin care umanitatea se prăbușește pînă la capăt. Discuția privitoare la contextul politic care a premers arestării, nu trebuie să reducă sau să îndepărteze esența criminală a personajului.

În 16 ani, memoria masacrelor poate lăsa loc aproximărilor pe care se bizuie filozofia istoriei ca școală a cinismului universal. Însă la Srebrenica au fost asasinați pe rînd, cu răbdare și veselie apocalipitică, 8000 de oameni, toți și fiecare în parte selecționați, triați și eliminați în baza celei mai respingătoare din pornirile ascunse ale bestialității umane: supremația prin neant. 8000 de bărbați și copii au fost sacrificați în șanțuri, depozite părăsite și margini de pădure, după regula ritualurilor tribale ale vînătorii de oamani. Pentru asta, Mladic merita un glonț în cap, nu o arestare, un proces sofisticat pînă la interminabil și o pensie molcomă sub paza amabilă a gardienilor olandezi.

Ratko bin Mladen nu e diferit de Osama bin Laden. De ce a fost suprimat bin Laden și de ce a fost cruțat bin Mladen? Pentru că pe bin Laden l-au căutat și l-au găsit trimișii victimelor, foarte probabil cu ordinul de a ucide la primul contact. Pe bin Mladen l-au căutat și l-au găsit trimișii noului stat sîrb, foarte probabil cu ordinul de a captura un exponat viu pentru Tribunalul de la Haga. Serbia s-a debarasat, astfel, de totemul care supraviețuia atît cît să țină în loc istoria propriei țări.

Fosta glorie marțială a ucigașului de gospodine cu sau fără plase, pensionari plecați după pîine și copii la joacă prin Sarajevo s-a redus, acum, la înregistrarea care reține ordinele unui psihopat dotat cu artilerie. Cealaltă mare lecție rămasă în mocirla din jurul lui Mladic spune că națiunile ies de sub seducția psihopaților și se spală de sînge în condiții prozaice. Odată cu revenirea înceată și inevitabilă a vieții la mizeria nobilă a grijilor de fiecare zi: salarii, locuri de muncă, viitorul copiilor. În Serbia, a durat 20 de ani. Adică abia a început.

23 mai 2011

Dacă Grecia tace și dacă românii vorbesc cu cap






Din păcate, revine. Sau e pe punctul de a reveni. Cu precizarea că o criză care se întoarce, n-a fost niciodată plecată. Wall Street Journal numește abrupt problema bazală:




"U.S. stocks fell sharply as investors' renewed concerns over the financial health of European governments (...) "





Și reproduce declarația unui analist care descrie pericolul imediat:




"The concern is one of contagion," said Joseph Tanious, a market strategist at J.P. Morgan Asset Management. "If you have a 'soft restructuring' in Greece, it could open the door to a financial catastrophe. Investors are asking, 'What does this mean for the remaining peripheral countries?'" he said."





Aceași linie în Financial Times:




"The eurozone’s peripheral bond markets came under further pressure on Monday amid signs of contagion reaching the big economies of Spain and Italy. (...) One strategist said: “We could be seeing a new leg down in the eurozone debt crisis with contagion spreading to Spain and Italy. It is becoming clear that the problems of Greece are the problems of the rest of the currency region.”



Toate remarcile care încep cu "din păcate" și o țin tot așa, pe măsură ce se ocupă de piețe, o iau pe un drum greșit. Ce se întîmplă și ce se va întîmpla cu băncile și cu economiile statelor membre ale zonei euro e străin de două lucruri: de arbitrar (fie el noroc sau ghinion) și de izolare. Așadar, nu din păcate ci în mod necesar și nu zonal ci pan-european.




Așa numita criză a zonei euro defilează fără remediu prin fața establishment-ului politic european de mai bine de un an. Cea mai importantă decizie europeană în materie a fost și a rămas refuzul cognitiv. Esența crizei e insolvabilitatea vizibilă sau încă invizibilă a statelor europene, cu excepția majoră a Germaniei. Însă liderii politici europeni au pariat și continuă să parieze pe un tratament care presupune refuzul de diagnostic. Criza a fost declarată, de la bun început, un accident periferic, o boacănă a rasei fiscale inferioare greco-portugheze. În mod fundamental, prescripția europeană decurge dintr-un tabu politic: criza nu are voie să pună în cauză proiectul euro. Consecințele încep să curteze dezastrul. Piețele nu pot recunoaște rațiunile de stat și cu atît mai puțin nevoile de imagine ale proiectelor europene. În consecință, boacăna greco-portugheză a devenit polița pe care piețele o scumpesc, în timp ce UE așteaptă "rezolvarea". Așadar, cu sau fără voia Greciei, costurile decesului cresc fără încetare.



Condițiile pregătitoare ale unei crah de sistem se întregesc și se rotunjesc, ajutate, după comentatori care nu cred că dramele personale pot acoperi erorile de strategie generală, și de o anume linie imprimată la FMI de un anume director, pe vremea cînd Hotel Sofitel New York era departe iar penitenciarul Rikers și mai departe.




"Mr Strauss-Kahn's decision to treat the crisis as a matter of liquidity rather than solvency led the IMF to eschew any notion of debt restructuring, or exiting from the euro, as a solution to the periphery's public sector and external imbalance problems. Rather, he opted for draconian fiscal tightening and radical structural reform as a cure-all for Greece, Ireland and Portugal.


Experience with such policies in Argentina in 1999-2001 and in Latvia in 2008-09 should have informed the IMF that, under the euro-the most fixed of exchange rate systems-such a policy was bound to produce the deepest of economic recessions. The fund should also have anticipated that deep recessions would erode those countries' tax bases and undermine their political willingness to stay the course of adjustment."



Evident, în preajma unei catastrofe, toată lumea se asigură că va avea dreptate postum. Comentariile care pun FMI-ul între cătușele de pe mîinile lui Dominique Strauss-Khan sînt, mai degrabă, un argument extras dintr-un asalt mai vechi asupra valorilor economice "non-americane". The Economist e mult mai echilibrat, pentru că reușește să scrie din afara faimoasei camere de hotel:



"Whatever his personal failings, Mr Strauss-Kahn was an outstanding head of the IMF. Before the financial crisis, the fund risked irrelevance. With him there, it has again played a central part in managing the world economy. Mr Strauss-Kahn combined technical skills with shrewd political instincts. His job is being temporarily filled by his American deputy, John Lipsky, but the shareholders need to decide quickly on a formal replacement. The Europeans, beset by difficulties in the euro zone, are desperate that the job should once again go to one of them. Recently, emerging economies in particular have demanded a more open succession. They are right".



Numele viitorului Director al FMI e foarte important dar nu crucial. Istoria crizei nu s-a încheiat și tinde să continue cu o corecție care ar putea mătura toate poncifele Europei Unite în ezitare politico-morală. Asta e cu adevărat important și neobișnuit de puțin înțeles. La fel de neînțeleasă e soarta statelor din afara zonei euro. Pentru cine nu reușește sau nu vrea să descifreze cazul Româneiei, discuția în jurul valorii/nonvalorii rețetelor FMI e un bun îndrumător.



Fie că a fost adecvat fie că nu a fost adecvat, tratamentul FMI a dat sub sau la capătul Greciei de un blocaj. Economia greacă n-a suportat tratamentul, nu și-a revenit și cere, evident, o "restrucurare" a datoriilor. Cere, adică, să aibă voie să scoată capul la suprafață pentru a-și declara, încă o dată, falimentul. În cazul României, economia a ieșit din recesiune și ar putea urca spre o creștere discretă dar nu mai puțin creștere. Iar asta spune că, spre deosebire de grecii și portughezii anului 2011 și spre deosebire de sudamericanii anilor '90, România e solvabilă. Altfel spus, există viață în economia României. Nu foarte multă și roză dar asta contează mai puțin într-un peisaj dominat de euro-defuncți. Altfel spus, nu stăm prea bine dar stăm, spre deosebire de economii care se sprijină pe aer și pe dogmele politice europene care cread că pot interzice criza.



Poziția economiei românești e mult mai sănătoasă decît s-ar putea crede dar asta nu e suficient. O a doua implozie a Greciei, urmată de haos în zona euro ne-ar închide piețele de export și ne-ar deshidrata sectorul bancar. Economia României va trebui s-o ia de la cap, dacă va mai avea cum și cu cine. O eroare politică în 2012 ar pune capăt, însă, oricărei speranțe. Socialismul economic propagat de USL nu e o eroare. E o aberație post-eroare. Unanimitatea inepției e vizbilă în toate declarațiile și în toată lipsa de program economic, în nerăbdarea strict electorală și în demagogia prosperă care îi îndeamnă pe liderii USL să promită bani, asistență și prosperitate imediată. O guvernare guvernată de asemenea amatorisme crunte e tot ce ne trebuie pentru a face pasul în gol. Așadar, să sperăm că Grecia tace și că alegătorii români vorbesc cu cap.