03 iunie 2011

Cuza contra Einstein și Vladimirescu





C.T Popescu a intervenit, pe pagina dedicată de Realitatea TV inovatorilor în psihanaliză, pentru a anunța marea noutate: Traian Băsescu suferă de Complexul Cuza! Afecțiunea descoperită de Doctor Popescu s-ar manifesta prin suma proiectelor pe care pacientul le lansează obsesiv, pentru a se catapulta în istorie. De pildă, Proiectul de modificare a Constituției. Posibil. Dr. Popescu e, în definitiv, o voce terapeutică bine calificată. Iată de ce, discuția deschisă cu atîta autoritate profesională, trebuie dusă mai departe.



Știm, acum, mult mai mult despre patologia Președinților care se ocupă de problemele țării lor, în loc să se țină de sfatul unor cunoscători de talia Dr. Popescu. Complexul Cuza e, mulțumită intervenției citate, o afecțiune adjudecată științific de însuși Dr. Popescu. Remarcabil! Dar Complexul Einstein-Vladimirescu? Ce ne poate spune excelentul cercetător despre acest dublu complex care provoacă două rînduri de manifestări, într-un singur cap.



Purtătorii Complexului Einstein-Vladimirescu au, mai întîi, obsesia cunoașterii nelimitate. O pulsiune einsteiniană își impinge victima spre certitudinea competenței universale. Pacientul se pronunță cu mare siguranță și cu un talent care ascunde nostalgia încoronării academice asupra istoriei naționale, sistemelor constituționale, persoanelor publice, agriculturii de subzistență, Statelor Unite și a statelor viitoare, moralei, sărăciei, credințelor religioase. Extensia cognitivă e atît de intensă, încît pacientul e, uneori, epuizat și caută un substitut recreativ. Iată de ce, persoanele atinse de dublul complex Einstein-Vladimirescu se refugiază în ocupații neașteptate. De pildă, în tenis sau science-fiction.



Cea de-a doua componentă a complexului Einstein-Vladimirescu răspunde de latura profetic-justițiară a pacientului. Căci, întărit de turul de forță omniscient, pacientul simte, pe bună dreptate, nevoia de a-și îndruma pînă la reeducare contemporanii și de a-i răscula împotriva stăpînirii. Victimele banale ale sindromului Einstein-Vladimirescu nu ajung niciodată să se manifeste în fața unui public mai numeros decît oferă terasele, peroanele de gări și, pe timpul nopții, vecinii de bloc. Însă, în cazurile extreme, victimele reușesc să își croiască drum, cu mare abilitate, în studiourile de televiziune și în paginile de ziar, de unde își supun neîntîrziat publicul unui torent de informații și imprecații.



Cercetările continuă și noutățile supimentare sînt inevitabile. Evident, această promițătoare deschidere se leagă de numele Doctorului Popescu. Atît prin recentele sale cercetări, cît și prin vechiul exemplu personal.


Banal, fiscal, corect, halucinant







Uneori, cîte o întîmplare vine servit și face din restul lumii o realitate mult rămasă în urmă. Fiscal. Unde fiscal e precedat de politic iar politic de uman.





Nu bănuiam întîmplarea servită, în clipa în care am plecat să votez. Era vorba de alegeri locale în Anglia și, în aceeași zi, referendum. Dar n-are importanță pentru ce s-a votat. Are importanță cum s-a votat. Am ajuns în fața secției de votare, asurzit de lipsa totală de atmosferă. În afara unui anunț care indica timid locul secției de votare, nimic nu sugera că e o zi deosebită de alte zile. Secția de vot, găzduită modest de o școală oarecare, părea mai degrabă părăsită. Abia la capătul unui hol peticit cu zugrăveli ezitante, la o masă de-a binelea coșcovită, am dat peste trei ființe cuminți cu trei liste în față.





M-au întrebat cum mă cheamă.



Le-am spus.



Au întrebat dacă locuiesc la adresa cutare.



Am confirmat.



Mi-au dat buletinele de vot.



Am mulțumit.





M-am întors spre cabina de vot și am dat de o masă mai înaltă, împărțită precar de cîteva foi de placaj care sugerau despărțiturile pentru fiecare votant. Am votat, am salutat, am plecat.





Nimeni nu mi-a cerut actele.



Nimeni n-a avut vreo altă întrebare.





Costul alegerilor a fost egal cu tipărirea buletinleor de vot. Masa și băutura funcționarilor voluntari de la automatul de după colț. Cu fisele funcționarului. Frauda? Exclusă. Votanții se înregistrează prin scrisoare primită acasă, cu 6 luni înainte. Banul public: ferecat.





Asta a fost tot.



Banal, fiscal, corect, halucinant.







Notă: Acest text e reprodus, după publicarea în Taxescu, un excellent site și spațiu de dezbatere publică

Eco-dezastru Merkel: Deutschland unter alles




Viitorul Europei a fost rescris neglijent, luni 30 mai, în condiții dictate de calcule interne germane. Cancelarul Angela Merkel a făcut un viraj derutant și a anunțat debranșarea nucelară totală a Germaniei. Planul prevede închiderea centralelor nucleare, pînă în 2022. Germania renunță, astfel, voluntar, la 28% din producția curentă de energie. Cum va fi acoperit golul? Microprofeții ecologiști fac, deja, coadă la declarații-aberații și descriu cu convingere utopii în care tot felul de instalații, cocteiluri și raționalizări vor furniza energia pierdută, îmmpingnd Germania pe drumul preacurat al energiilor alternative. În afara imaginației febrile, toate aceste enunțuri radicale nu pot prezenta vreo altă sursă de energie. O realitate nesuferită și sistematic ignorată spune că nu există sat, comună sau oraș alimentate cu energie alternativă. Deocamdată! - spun ecologiștii. Într-adevăr, deocamdată. Ca orice bună utopie, viziunea alternativă a ecologiștilor are enormul avantaj de a negocia și vinde viitorul la infinit. Cîndva, energia alternativă va înlocui energia clasică și energia nucleară iar acest cîndva se rostogolește la nesfîrșit, protejat de șantaj: cine nu crede se opune progresului și e eliminat din discuție. Ceea ce nu ne face mai puternici sau mai siguri în fața realității, în primul rînd a realității politice.




Întrebarea care rămîne în urma deciziei uluitoare a Cancelarului Merkel nu e cum va fi umplut golul de enrgie. În lipsa unor variante clare de producție, întrebarea e: cine va umple golul de energie. Aici, răspunsul e clar și inevitabil: Gazprom. Germania importă, deja, din Rusia gazul cu care acoperă 30% din consumul intern. După decizia Cancelarului Merkel, nevoia de energie importată din Rusia va trece pragul de 50% și se va transforma, astfel, în dependență. În dependență energetică, urmată, logic, de dependență politică.




Un concurs de împrejurări administrat dezastruos de Germania, pune capăt echilbrului starategic relativ înregistrat, în ultimii cîțiva ani, și relansează capacitatea de influență și intervenție a Rusiei la nivel european. Pînă la anunțul din 30 mai, jocul european de putere și putere evolua spre reducerea progresivă a atuurilor usești. Scutul antinuclear american și decizia anterioară prin care Cancelarului Merkel prelungea licențele nucleare germane pînă în 2036 fixaseră o platformă strategică stabilă și echilibraseră avantajul politico-energetic rus în Europa. În septembrie 2010, Cancelarul Merkel decisese, cu un gest curajos într-o țară foarte sensibilă la cultul ecologic, să prelungească funcționarea centralelor nucleare germane pînă în 2036. Ce s-a întîmplat, între timp?




Pe 11 martie 2011, un cutremur și un tsunami au lovit Japonia. Unul din cele 55 de reactoare nucleare japoneze a fost grav avariat de șoc. Presa a speculat frenetic pe tema unui accident nuclear masiv și iminent. Pericolul a fost blocat cu eforturi extraordinare de autoritățile japoneze dar tema a penetrat adînc opinia publică, propagată de obsesia anti-nucleară și anti-occidentală a mediilor de informare. Opinia publică germană, deja reeducată după zeci de ani de propagandă ecologistă, a suferit un puseu de panică protestatară. La două săptămîni, după avaria nucleară japoneză, alegătorii germani au reacționat cu o vehemență rară. Creștin Democrații Cancelarului Merkel au fost învinși de ecologiști în landul Baden-Wurtenberg, pe care îl cîștigaseră neîntrerupt în ultimii 58 de ani. Verzii (ecologiștii germani) au înregistrat succese substanțiale peste tot în alegerile locale dar umilința extraordinară din Baden-Wurtenberg a zdrobit bazele politice ale coaliției conduse de Cancelarul Merkel. Valul de panică populară s-a revărsat, de la urne, spre Guvern și a testat capacitatea de rezistență a Creștin Democraților. Ca mai toate partidele clasice ale dreptei europene, Creștin Democrații, slăbiți de o lungă coabitare cu consensul public stîngist, au cedat. Cancelarul Merkel a anunțat imediat suspendarea pe trei luni a deciziei de prelungire a licențelor nuceleare. Acum, la capătul celor trei luni de reflexie, Cancelarul s-a lansat într-un salt neverosimil: de la prelungirea pînă în 2036, la suprimarea centralelor nucleare pînă în 2022. Diferența e colosală. Nu numai în ordine economică și strategică dar și în calitatea actului politic.





Germania și, odată cu ea, centrul politic al Europei, intră într-un teritoriu necunoscut. Polaritatea strategică a Europei se schimbă brusc. Germania va fi obligată, încă mai mult decît pînă acum, să se alinieze politic în funcție de agenda europeană a Rusiei. Alegerile generale din 2013 se apropie și Cancelarul Merkel încearcă, în mod vădit și precipitat, să evite un eșec. De aici, decizia Cancelarului de a prelua agenda anti-ncuelară a principalului adeversar, alianța roșu-verde, a Social Democraților și Verzilor. Acest calcul de logică politică primară va salva sau nu viitorul politic al Cancelarului și al Creștin Democraților, după alegerile generale din toamna lui 2013. Ce știm deja e că virajul Cancelarului Merkel are consecințe formidabile. Costurile strategice și economice sînt incalculabile, la nivel german și european. Dincolo de contabilitatea strategică, episodul nuclear Merkel marchează, însă, un moment esențial în practica politică europeană. Mai precis, cel mai de jos punct, într-o traiectorie care anunța demult declinul.




Deciza prin care Cancelarul Merkel s-a realiniat fără reținere și principii e o formă de demisie politică fără luptă și argumente. Acest mod de a sucomba la cerere șterge orice urmă de viziune și deschide larg porțile oportunismului permanent. Adevărat, compromisul e vital în arta politică dar numai atîta vreme cît conservă și apără, prin retrageri parțiale, o viziune politică. În schimb, compromisul care abandonează orice obiectiv național și cerșește supraviețuirea politică nu mai e, cu adevărat, compromis ci o cedare, un act meschin, o dezicere gravă de răspunderea pe care se sprijină viziunea politică de stat. Cu alte cuvinte, compromisul radical la care a recurs Cancelarul Merkel pentru a salva potențialul electoral al propriului partid propune, cu același gest, națiunii germane un partid fără viziune și valori, un partid flexibil pînă la inconsistență și o politică, în cel mai bun caz, imprevizbilă. Decalibrarea generală a politicii de stat în Europa continuă, alimentată de iluzia realității în retragere. Altfel spus, curajul politic al oamenilor de stat capabili să articulezee o vizune și să o treacă prin teste publice dure e pe cale de dispariție. Cancelarul Merkel a făcut pasul înapoi sub presiunea unui sentiment popular inflamat de propaganda ecologistă. Poate construi sentimentalismul ecologic o politică națională solidă? Așa ceva n-a fost nicodată pe agenda ecologistă care urmărește, prin definiție, supremația ideologică asupra publicului, nu realitatea de stat a unei națiuni înconjurată realitățile de stat ale altor națiuni. În pardisul non-nuclear ecologist, ambițiile strategice și brutalitatea diplomatică rusă nu există. În realitatea politică preyentă și viitoare, ele există, produc efecte și profită abil de orice fisură. În consecință, radicalismul Cancelarului Merkel se exercită în direcția greșită. Altădată, capacitatea de a lua decizii grave era semnul politicii de viziune, deloc indiferentă dar rezistentă la fluctuațiile momentane ale străzii și subordinată fără condiții intereselor naționale materializate în politica de stat. Acum, radicalismul deciziei politice e propria caricatură. Noul curaj al noului om de stat european e tocmai capacitatea de a găsi formulele care îl țin legat de flcutuațiile opiniei publice și de campaniile militante ale unor grupuri extrapolitice foarte bine reprezentate de ecologiști. Așadar, tăria executivă a devenit totuna cu slăbiciunea programtică.



În consecință, definiția politică a statelor europene se diluează și e surclasată de agenda nenegociabilă a marilor jucători din afara Europei.



31 mai 2011

Secuii, Kosovo, euro și negația realismului






Am fost întrebat, cu o insistență semi-automată, ce cred despre povestea cu Biroul Ținutului Secuiesc de la Bruxelles. Alte varianate generate de reluarea temei de-a lungul unei săptămîni întregi au introdus noțiunea de Birou Secuiesc la Parlamentul European sau, ca să fie mai limpede, la Uniunea Europeană.




Marele Organism care a incendiat presa se cheamă, de fapt, Biroul de Reprezentare a Ținutului Secuiesc la Bruxelles. E grav? E banal. Adică e pe stradă, în gară, în parc sau în parcare dar nu într-o instituție europeană. Birou la Bruxelles poate deschide oricine, de la ziarul Adevărul la Asociația Ciacîrilor din nordul Siciliei. Catalogul asociațiilor, regiunilor și zonelor oficiale sau neoficiale care au Birouri de Reprezentare la Bruxelles bate o carte de telefon. Un Birou la Bruxelles e atît și nimic mai mult. Asta înseamnă că Biroul nu e recunoscut de Uniunea, de Comisia sau de Parlamentul European. Înseamnă doar că e liber la Birouri și Birouri de Birouri. Mulți au profitat de ocazie. Două exemple cu arondare geogafică largă: Biroul Danemarcei Centrale și Biroul Islandei de Nord Est. Ținutul Secuiesc nu e un compartiment administrativ ofical, deși - ne place sau nu - e o realitate istorică și culturală. Ar fi mai bine, poate, să nu pretindem că nu cunoaștem acest fapt de istorie și cultură masiv pentru România. Da, secuii există și sînt concentrați majoritar într-o zonă cunoscută de un amar de vreme sub numele de Secuime sau Ținut Secuiesc. Am ajuns, rostind aceste cuvinte, într-o situație de criză? Da, dacă ești infantil ca Ponta sau nervos-grandios ca Antonescu și ai nevoie de turbare publică în loc de idei economice și politice. Aici e Programul USL, nu în cartea de colorat lansată recent sub titulatura înșelătoare de Program Economic. Problema Biroului Secuiesc de la Bruxelles e o glumă din care PSD și PNL vor să facă o dramă națională. Asta, după 20 de ani de la minunatele isprăvi ale dlui Iliescu pe libretul "Transilvania în pericol". Observ că relația cu secuii a fost redefinită pozitiv și pragmatic de Președintele Băsescu și cred că drumul e bun. Realismul face bine la relații interetnice. Problema pe care o tăvălesc prin jar Antonescu și Ponta e o invitație la jocul cu presupuneri, suspiciuni și iluzii. Pe scurt, o deraiere în irealitate. De menționat că politica e arta realului, observație care, firește, nu poate angaja un personaj imatur ca Ponta și un doctorand în propriul discurs ca Antonescu.




O viziune tîrzie și întîrziată continuă să insiste că problematica națională și existențială a statului român are de-a face cu neguri istorice și umbre romantice. Pentru rezultate, a se vedea epilogul isotric sîrb. Între timp, cu sau fără știința promotorilor de surogate istorice, am trecut în altă epocă. Problemele care deschid sau închid traiectoria istorică a statului român țin de jocul strategico-diplomatic și de drama economică în plină desfășurare, de la un cap la altul al Europei. Din păcate, ambele chestiuni sînt, încă, însoțite de o naivitate care sugerează cînd amatorismul, cînd nepăsarea.




Astfel, cel puțin două din miturile care persistă în actualitatea politică românească cer o discuție tranșantă. Mai întîi, ideea după care România, și în primul rînd Președintele Băsescu, au greșit plasîndu-se în afara "consensului internațional" pozitiv față de Kosovo. A doua temă insuficient gîndită e obiectivul euro, cu România candidat pregătit de admitere în viitorul imediat (patru-cinci ani). Luate împreună, aceste două concepte lasă impresia unui optimism constructiv. În definitiv, România nu poate sta deoparte, nu poate sfida angajamentele diplomatice ale aliaților occidentali și nici nu-și poate permite o existență de exclus economic, în teritoriul tulbure din afara zonei euro. În realitate, suma acestor două miraje mărturisește o lipsă de realism care tinde să complice problemele României.





Foarte pe scurt, nu există un "consens internațional" asupra recunoașterii statului Kosovo. Statele membre ONU care nu recunosc independența Kosovo dau o majoritate clară. Există, însă, o majoritate, și mai clară (27 la 22) în favoarea Kosovo, la nivelul statelor membre UE. Cifrele care dau listele pro și contra nu sînt, de fapt, reperul ultim în materie. Dacă există așa ceva, atunci nu poate fi vorba decît de recensămîntul statelor care sînt constrînse de propriul context național la o politică foarte atentă a recunoașterilor. Cu alte cuvinte, e ilogic și imprudent pentru un stat cu migrene naționale să se proclame lecuit de dragul statelor care nu au sau declară că nu au astfel de probleme. Am ajuns, astfel, la imaginea evocată de președintele Băsescu: Smirnov invitat indirect de România la recepția de 1 decembrie.





Oricum, adevărul despre Kosovo e cel mai bine păzit secret murdar al civilizației diplomatice internaționale. Cu diferențe și nuanțe importante, Kosovo e, în principiu, o Transnistrie subvenționată politic și financiar de Statele Unite și UE. De ce? Să revedem filmul. Războaiele balcanice au fost declanșate de tentativa naționaliștilor sîrbi de a conserva prin forță o Iugoslavie cu centrul la Belgrad. Proiectul a provocat secesiunea violentă a fostelor state membre ale Federației Iugoslave și, mai departe, intervenția Occidentului. Provincia Kosovo era deja pregătită pentru ciocnirea celor mai înverșunate și iraționale naționalisme la dispoziție în troaca atavismelor balcanice: mitologia identitară sîbă și revanșismul etern persecutat al albanez. De aici, atrocitatea unui conflict care a pus în balanță bazele existențiale a două grupuri etnice extrem de ancorate în fantoma propriilor tradiții. La sfîrșit, arbitrul american a înlăturat amenințarea sîrbă dar a făcut-o doar pentru a preda Kosovo unei bande de brute și traficanți, cu un program politic neclar și o perspectivă națională confuză. Statele Unite au rămas angajate politic în sprijinul propriei creații. La fel cum UE a optat, sub presiune germană, pentru soluția care a așezat Kosovo pe hartă. Vocația balcanică a Germaniei deschide o discuție complicată și nu întotdeauna onorabilă dar raporturile reale din interiorul UE arată așa cum arată. În aceste condiții, Kosovo e un produs discutabil, subvenționat de co-autorii săi militari și politici care nu au decît varianta onorabilizării independenței kosovare. Ceea ce presupune, la pachet, veștejirea statelor ce nu pot participa la varianta festivă a problemei. România are, deci, toate motivele să conserve un realism vital pentru propriile interese și să respingă o încolonare care ar face servicii de imagine statelor prietene.





La fel de sumar, ipoteza România-stat membru al zonei euro e o chestiune care poate fi administrată realist sau se poate solda cu o eroare gravă. Adevărul ultim e că trebuie să fim perfect pregătiți pentru o monedă în care n-avem ce căuta. Cura care premerge admiterea în zona euro e șansa de reeducare și optimizare pe care România nu și-o va pune niciodată de una singură. Însă, la capătul acestui efort, va trebui să fim recunoscători pentru redresarea internă și să nu așteptăm altceva. Căci ținta ar putea dispărea odată cu moneda și cu zona euro sau ar putea să arate cu totul altfel decît astăzi. Grecia nu va trece în neființă financiară fără să ia cu ea alte state admise fără drept în zonja euro. Chiarv dacă Grecia va supraviețui, criza va izbucni altundeva și nu mult mai tîrziu. Proiectul euro va plăti, într-un fel sau altul, lipsa de gravitație pe care se bazează teoria unei uniuni monetare fără uniune fiscală și politică. Redresarea zonei euro și prelungirea iluziei nu sînt complet exluse dar asta ar presupune o reformă abruptă a sistemului bancar iar așa ceva e, deocamdată, imposibil. Oricum, chiar dacă zona euro se va agăța, cumva, de viitorii 10 ani, România nu va fi un invitat așteptat cu brațele deschise ci unul din suspecții de tip Grecia. Germania nu-și mai poate permite aventuri pro-europene pe banii plătitorilor de taxe care au dreptul și obiceiul de a vota la alegerile din Germania. În cele din urmă, lecția pe care UE va trebui să o absoarbă, cu sau fără recunoașterea publică a moralei, spune că numai societățile de etică germanică pot face o uniune economică în jurul Germaniei. Obiectivul imediat și esențial al României e, de fapt, o chestiune de rigoare internă care exclude categoric trecerea printr-un episod de fantezie și și icompetență guvernamentală USL.