09 decembrie 2011

Revelația continuă











Urmează restul. Germania și Franța au redesenat Uniunea Europeană. E mult și insufficient. Acordul finalizat, joi noaptea, la Bruxelles, e cuprinzător dar problemele de bază rămîn, mai departe, în discuție. Prima întrebare privește chiar noul Acord. Cancelarul Merkel și Președintele Sarkozy vorbesc de un nou Tratat European. Dacă e așa, va funcționa UE cu două Tratate? Sau va opera cu un nou Tratat în interiorul vechiului Tratat? Și cine va aplica, supraveghea și garanta Tratatele? Comisia Europeană e legată de Tratatul de la Lisabona iar noul Acord (și viitor Tratat) nu o poate dezlega de această obligație. Contradicția e deja evidentă. Obișnuitele manevre și interpretări legale vor fi puse la lucru dar nu vor putea elimina această stare potențial schizofrenică.







Singurul lucru clar e că, mai întîi, 23 și, apoi, după răzgîndirea Suediei, Ungariei și Cehiei, 26 de state membre UE au decis să semneze un acord (Tratat) care prevede limite obligatorii de deficit bugetar, propune sancțiuni pentru încălcarea limitelor, grăbește acțiunea ESM (un fond de intervenție) care va intra în funcție în 2012 și fixează suma disponibilă pentru EFSF (actualul fond de intervenție) la 500 de miliarde euro. Regatul Unit a refuzat să semneze înțelegerea. De ce? Pentru că nu poate accepta un impozit pe tranzacțiile financiare și alte măsuri de regularizare care ar lovi City-ul, principalul centru financiar al Europei (un lucru pe care UE nu-l poate ignora, pur și simplu) și principala industrie internă britanică (15% PIB). În plus, cota de divergență sau ostilitate publică față de UE în Marea Britanie stă constant la 70%. Și în Suedia care a acceptat, în cele din urmă să semneze, cota de sprijin pentru euro e infimă (sub 10%) dar costurile economice ale deciziei suedeze sînt neglijabile.







Acordul de la Bruxelles a fost întîmpinat cu prudență de piețe care digeră, încă, datele documentului. Însă reacția nu a fost negativă, ceea ce e un pas înainte. Un pas, totuși, mic, pentru că acordul și, odată cu el, deciziile care decurg din el, nu devin fapt acum ci în martie anul viitor (dacă noul Tratat va fi semnat și ratificat). Euro și zona euro se pot baza, acum, pe un punct de vedere comun franco-german. Ceea ce descrie un nou raport de putere politică în UE, dar nu e totuna cu o soluție economică viguroasă. În consecință, următoarele luni deschid un teren larg de speculație, estimări și repoziționări. Inițiatorii acordului (Germania/Franța) și aderenții (26 de state membre UE din care 9 din afara zonei euro) au făcut tot ce se putea face, date fiind condițiile politice și interesele naționale în joc. Asta e clar. Dar e de ajuns? Nu.







Problema euro a rămas, și după acest acord, la o definiție limitată care include voința politică dar exclude realitatea economică. Acordul e o excelentă declarație de bune intenții pusă sub presiune de un număr prea mare de incertitudini. Astfel:







- noua linie europeană nu spune nimic despre lipsa de competitivitate și costurile exorbitante ale muncii în zona Euro. Și nici nu pune chestiunea creșterii. Absența unei strategii de creștere economică rămîne păcatul fundamental al viziunii europene. Liderii francez și german rămîn la ortodoxia greșită, după care criza e o chestiune de exactitate și bună creștere fiscală. Patologia profundă a muncii, spiritului de competiție, maniei asistențiale și demografiei europene rămîn în afara diagnosticului și a tratamentului.





- măsurile de disciplină și unificare fiscală sînt importante și incerte. Spania, cu un deficit bugetar modest, n-a intrat în criză din pricina indisciplinei fiscale. Însă Acordul de la Bruxelles reproduce, practic, DeutscheMantra: austeritate și iar austeritate. Vor suporta populațiile Greciei, Italiei, Spaniei, Portugaliei o asfixiere suplimentară? Și cum vor reacționa guvernele naționale, în fața dificultăților enorme pe care le presupn restrîngerea continuă a prosperității și diminuarea siguranței sociale? De adăugat că, în genere, prevalența austerității prelungește și complică ieșirea economiilor din recesiune.







- aproape totate măsurile adoptate la Bruxelles erau prezente în documentele care au însoțit lansarea euro, acum 12 ani. Nici un stat membru nu le-a respectat, toate le-au încălcat.







- în condițiile de mai sus, cine și cum va impune noile reguli? Va fi suficientă semnarea noului Tratat? Vor fi sancțiunile împotriva delincvenților automate? În teorie, dar numai în teorie, da. Recomandarea de sancționare revine Comisiei Europene care nu procedează, însă, la o simplă operație artimetică (4% e mai mare decît 3%), ci ia în considerare un număr de date care ar putea justifica scutirea (de exemplu recesiunea) înainte de a pune pe cineva în culpă.





- cine își asumă datoriile eurozonei pe care acest Acord urma să le scoată din dezbatere? Nu e clar. Cancelarul Merkel a repetat, la o conferință de presă organizată după finalizarea Acordului, că Banca Centrală Europeană nu va interveni pentru a cumpăra obligațiunile emise de guvernele datoare. Asumarea e inexistentă. Probabil că mai toată lumea ar fi de acord ca răscumpărarea zonei euro să nu țină de o obligație asumată de 27 sau de 26 sau de 17 state. Probabil că mai toată lumea are în minte un stat plătitor și numai unul (Germania). Iar Germania (bîntuită de spaime inflaționiste de la Weimar citire și presată de o populație care crede că a plătit, deja, prea mult) nu vrea să scoată un eurocent în plus.







- ce e Uniunea Europeană? Această întrebare aiuritoare a devenit obligatorie după Acordul de la Bruxelles. Cu 26 de state semnatare (din 27) Acordul ar trebui să descrie o Europă Unită pe care doar Marea Britanie nu e gata să o accepte (deși britanicii sînt convinși că refuzul lor e totuna cu refuzul de a cumpăra un bilet pe Titanic). La o privire mai atentă, aritmetica distributivă a UE se complică. Tratatul pe care îl pregătesc Germania și Franța e un Tratat al Zonei Euro (așa cum a menționat în mod repetat, la conferința de presă, Cancelarul Merkel). Asta înseamnă, totuși, două Europe. Adevărat, statele zonei non-euro au semnat și ele, dar noul Tratat bază vizează zona euro iar statele non-euro nu vor avea drept de vot asupra acestor chesiuni. Se poate vorbi, așadar, de o zonă euro cu 17 state, camuflată de prezența a încă 9 state din zona non-euro. Pe de altă parte, refuzul de la Bruxelles nu scoate Marea Britanie din UE. Însumînd: trei Europe sau trei viteze europene. În formula: 17 Euro + 9 non-Euro + Marea Britanie. Cancelarul Merkel preferă să vorbească, mai nou, de o Uniune de Creștere și Stabilitate, dar acest deziderat legitim descrie un proiect economic și nu are acoperire juridică.









În acest punct, pozița post-Bruxelles a statelor din afara zonei euro e foarte importantă. Și delicată. În primul rînd, reflexul pozitiv al statelor din afara zonei euro e fundamental est-european. 7 din cele 9 state non-euro care au aprobat Acordul sînt estice. Altfel spus, Acordul de la Bruxelles, a avut parte de sprijin politic est-eruopean, într-un moment limită. Între altele, sprijinul estic e un act de apropiere de Germania care a încercat din răsputeri să obțină un Acord pan-european (spre deosebire de Franța care înclina spre o soluție ”de evadare”, cu un acord semnat doar de cele 17 state membre ale zonei euro). Gestul statelor Estului ar trebui apreciat. Asta, cu atît mai mult cu cît statele Estului nu vor avea drept de vot în sfera euro pentru care și-au declarat sprijinul. Interesant, în timpul conferinței de presă de vineri, cancelarul Merkel a vorbit, la un moment dat, comentînd opoziția britanică, despre paralelismul zona Euro-spațiul Schengen. Cancelarul a remarcat că Marea Britanie a decis, perfect legal, să nu adopte moneda euro, așa cum a decis să nu fie parte a Spațiului Schengen. Cancelarul a amintit că există atît dreptul de a nu fi parte a acestor instituții, cît și condiții clare pentru cei ce vor să facă parte din ele. În această privință, România a făcut mai mult decît era de așteptat: a sprijinit Acordul de la Bruxelles și e fidelă viitoarei apartenențe la euro, în condițiile în care e ținută ilegal în afara Spațiului Schengen.







România s-a plasat foarte bine în actuala reorganizare europeană. Președintele Băsescu a susținut sonor nevoia unui Acord, a sugerat soluția Protocolului 12 (care ar fi eliminat complicațiile unui nou Tratat) și s-a alăturat, flexibil, variantei promovată de Germania și acceptată, apoi, de o majoritate. Însă, discuția nu se încheie aici. România își menține opțiunea euro (așa cum a repetat, joi, Primul Ministru Boc, la Congresul PPE de la Marsilia) și e plasată pe un culoar bun, tocmai pentru că ajustarea cerută de euro a fost lansată devreme și decis. Într-un fel, România a devenit membru voluntar al zonei euro, asumîndu-și rigorile și normele legale presupuse de moneda euro. Însă, apartenența efectivă la zona euro complică lucrurile. Decalajul cu care va intra economia românească în zona euro poate genera un șoc (așa cum a făcut-o în cazul, mult mai precar, al Greciei și Italiei). În plus, o Românie gata de euro dar, încă, în afara zonei euro, are la dispoziție rata dobînzii și rata de schimb, pe care le va pierde din momentul admiterii în euro. Deocamdată, însă, România a luat toate deciziile economice și politice necesare. Ne afăm pe o poziție corectă și viabilă care n-ar trebui nesocotită, mai ales după gestul de solidaritate de la Bruxelles.









Cadrul general european e în continuare neclar, după acordul istoric de la Bruxelles. Statele europene au cumpărat timp, de data asta ceva mai convingător. E de bănuit că faza acută a crizei s-a transformat, astfel, în fază cronică. Asta înseamnă un regim cvasi-permanent de compromis, cu supraviețuire generală și creștere economică slabă. Dar situația n-a fost tranșată. Revenirea la realitate continuă și vom vedea dacă va merge pînă la capăt. Vineri, în timpul conferinței de presă, cancelarul Merkel și-a declarat supriza în fața dificultăților multiple de care se lovește euro. Cancelarul a făcut figura unei persoane care se miră că o barcă meșterită fără legătură cu legile fizicii se scufundă. Euro a fost lansat cu o bună pregătire politică și în disprețul total al legilor economice. Bunii părinți ai monedei eruo au hotărît că voința politică și noblețea idealului sînt suficiente și elimină iritantele condiții economice. Nu le elimină. Asta află acum liderii europeni.









În plus, Acordul de la Bruxelles a creat sau nu o Europă cu două Tratate. Însă același Acord a creat, cu siguranță, o Europă cu două crize. Aveam o criză euro. Avem, acum, și o criză a Uniunii Europene. În fond, statele membre ale zonei euro au decis măcar un lucru: să iasă din cadrul legal curent al UE. Simplul fapt că statele euro au luat după ele și statele non-euro nu schimbă cu nimic realitatea. De vineri, putem vorbi de o nouă entitate politică și economică în zona euro. Și tot de vineri seară, interesele UE și intersele zonei euro nu mai sînt aceleași. În curînd, ele s-ar putea ciocni. Acordul de la Bruxelles e, pînă la urmă, rampa de lansare a euro-zonei ca spațiu distinct, cu un grad de unificare politică și economică tot mai avansat. Restul statelor membre vor rămîne afară. E greu de crezut că 1) această nouă zonă de hiperconcentrare va accepta ca, pe mai departe, centrul ei financiar (City) să se afle în afara zonei și 2) ca deciziile în zona euro să țină cont de normele vechii Uniuni Europene. Uniunea Europeană însăși va fi mai mică decît suma membrilor ei. Uniunea Europeană ca reprezentant al celor 27 (și nu doar al celor 17 supermembri ai zonei euro) va trebui să apere interesele europene comune și va intra, astfel, în conflict cu zona euro. Dacă nu o va face, își va pierde complet credibilitatea. Dacă o va face, riscă să grăbească dezmembrarea UE. Revelația continuă.



06 decembrie 2011

Euro-rang fără pedigri









Luni seara, imediat după încheierea convorbirilor de urgență Sarkozy-Merkel, la Paris, agenția de rating Standard & Poor a anunțat, într-un comunicat tranșant, că pune în supraveghere de credit negativă ("negative credit watch") toată zona euro.O asemenea decizie premerge, de regulă, coborîrea rating-ului de țară care antrenează, mai departe, coborîrea ratingului băncilor și al altor instituții de credit. Acest gen de depreciere a încrederii se soldează cu scumpirea imediată a banilor. Finanțarea datoriilor în statele zonei euro va deveni mult mai dificilă, poate chiar imposibilă. Riscul unui credit crunch crește cu viteza unui tren care gonește spre victima legată de șine.







Decizia finală a S&P va veni, cu siguranță, după ce rezultatele summit-ului de joi și vineri de la Bruxelles vor fi făcute publice. De altfel, e de crezut că anunțul de punere sub supraveghere negativă a fost conceput ca avertisment: piețele nu vor suporta încă un summit urmat de măsuri neconcludente. Planul anunțat după întîlnirea franco-germană de la Paris e exact asta iar perspectiva ca acest nou compromis vag să fie transferat în documentele finale ale summit-ului de la Bruxelles e o posibilitate logică și neliniștitoare.






Președintele Sarkozy și Cancelarul Merkel au anunțat un plan care prevede, în principal:




- stabilirea unor norme obligatorii de disciplină fiscală, inserarea baremului de 3% deficit bugetar în Constituțiile naționale,




- sancționarea statelor care încalcă acest prag, dacă propunerea de sancțiune e votată de 2/3 din statele membre ale zonei euro,




- modificarea Tratatului European în așa fel încît cele 17 state membre ale zonei euro să se comaseze într-o zonă compatibilă fiscal,




- lansarea unei formule de consultări pentru identificarea mecanismelor de creștere economică.








Însumînd, toate lucrurile previzibile pentru terapia pe termen lung și nici un instrument de intervenție imediată. Cu alte cuvinte, compromisul franco-german e doar compromisul franco-german. Un armistițiu fără urmări, în care problemele de perspectivă generală o iau înaintea situației de facto. Austeritaea dogmatică propovăduită de Germania rămîne singură pe afiș. Germania continuă să susțină că valuri succesive de austeritate vor fi de ajuns pentru a rezolva criza. Lucurile stau cu atît mai rău cu cît, după summit-ul de la Paris, Germania pare să creadă cu adevărat ce spune. Concluzia esențială a momentului Paris și, poate, a episodului viitor de la Bruxelles e că, pur și simplu, elita politică europeană a devenit parte a problemei.








Axa franco-germană și, în genere, sistemul politic unional s-au blocat într-o atitudine comună care generează o lecție unică. După doi ani și 17 summit-uri, propunerea conjugată europeană e una și aceași: legalizarea austerității. Acum, după șocul creat de S&P, s-ar putea să vină și a doua inițiativă: criminalizarea piețelor. E ușor de crezut că reacția S&P și amenințarea cu coborîrea în masă a ratingului eurozonei vor fi privite la Berlin, Paris și Bruxelles ca ultimă confirmare a ostilității piețelor. Războiul deschis al aparatelor de stat europene cu piețele e aproape asigurat. Însă resentimentul e un profestor rău și un sfătuitor financiar și mai rău. Înainte de toate, europenii revoltați și-ar putea aminti că S&P a coborît ratingul Statelor Unite, după ce a avertizat că la asta va duce indecizia asupra plafonului oficial de îndatorare a statului american. Așadar, downgrading-ul nu e o specialitate rezervată Europei ci, în genere, statelor care intră în pană de idei și în blocaj de autoadministrare. Oricît ar fi de greu de admis, reducerea ratingului american și posibila reducere a ratingului european nu sînt, de fapt, sancțiuni și, cu atît mai puțin, sancțiuni nemeritate. Fostele glorii își pierd rangul printr-o operațiune care nu face decît să constate. Decizia de downgrading aduce, în special economiile europene, la dimensiunile reale, fără să mai ia în seamă pedigriul.






Ce a observat, în definitiv, și ce a avut de comunicat S&P statelor zonei euro?







În primul rînd că sînt parte a aceluiași sistem monetar - ceea ce se știa - și, mai precis, că sînt părți coautoare ale unui risc de sistem ajuns la proporții intolerabile. În această situație, era de așteptat ca nucleul franco-german să dovedească realism economic și viziune politică, tratînd energic și precis defecțiunea de sistem. N-a fost cazul. Comunicatul S&P se adresează, printre rînduri, duetului Merkel - Sarkozy: "ne-am săturat să vă vedem la tv, sînteți aceiași, nu aveți putere de inițiativă și ați ajuns un cuplu perfect armonizat la cel mai banal numitor comun". Obsesia austerității nu mai poate masca lipsa de măsuri economice pozitive. Liderii europeni rămîn orbi la problema creșterii, la stimuli și la regenerare.






Europa are nevoie de un impuls generator iar această rupere de conformismul negativ al austerității nu poate veni decît din dezrobirea sistemului economic privat, unica rezervă potențială de energie, într-o lume amorțită de colectivism, subvenții și regularizare. Asta ar însemna un regim fiscal încurajator pentru economia privată, restrîngerea cheltuielilor și a aparatului de stat, reducerea sau eliminarea reglementărilor și a birocrației. În fond, Europa nu mai poate înainta pe drumul care a dus-o la marginea abisului. Industriile protejate, piața muncii sindicalizată, sistemul de asistență socială ramificat fără limită, au lucrat îndeajuns și și-au prezentat bilanțul. Europa nu poate reveni la o formă istorică dinamică decît ca urmare a unui șoc eliberator care pune în mișcare interesul și activitatea privată a europenilor. E exact ce lipsește, ce nu se vede și nu se va vedea în măsurile intonate periodic de liderii europeni.







Programul anunțat la Paris va fi, probabil, îmbogățit sau, mai degrabă, ornat, joi și vineri, la Bruxelles. Însă atît cît e, acest program e, oricum, lipsit de credibilitate. Tot ce ține de experiența UE trimite la întrebarea: cine va impune cu adevărat disciplina fiscală în 17? Propunerea inițială germană care favoriza hotărîri al Curții Europene de Justiție a fost, deja, substituită la insistența Franței, cu un mecansim de vot (2/3 din statele membre ale zonei euro). Jocul complex de alianțe ad-hoc va face pulbere orice pretenție de seriozitate. În plus, e greu de crezut că aceast nou Pact poate fi păzit de Franța și Germania, primele două țări care au încălcat vechiul Pact de Stablitate al zonei euro.







Propunerea de schimbare a Tratatului, susținută ferm de Germania, a supraviețuit negocierilor cu Franța dar complică încă mai mult situația. În teorie, Tratatul, în noua sa formulă, va rămîne deschis tutror celor 27 de state membre dar - aici vine partea esențială - pînă una alta, cele 17 state membre ale zonei euro decolează. Nu e clar spre ce dar asta înseamnă, oricum, că statele din afara zonei euro rămîn și mai în afară, libere să fie atinse de decizii ale zonei euro pe care nu le pot influența.




04 decembrie 2011

Iluziile au doar viitor



- bilet business pe Titanic -






Joi, Banca Angliei a făcut publice planurile de urgență, în eventualitatea tot mai probabilă a prăbișirii zonei euro. După amiază, Mario Draghi, Președintele Băcnii Centrale Europene, a respins, în fața unui unui grupuscul de parlamentari europeni, intervenția BCE în sprijinul statelor blocate financiar dar a lansat, oarecum contradictoriu, ideea unui ”compact financiar”, lăsînd astfel impresia că BCE se apropie, , anevois dar inevitabil, de o intervențioe indirectă sau camuflată (audiența redusă a fost e rezultatul unei erori de programare parlamentară care a garantat o sală goală). Seara, Președintele Sarkozy a susținut un discurs de direcție la Toulon, adică tot acolo unde a întîmpinat și căderea Lehman Brothers, în 2008. Sarkozy a recurs la echivalența Euro/Europa și a cerut, cu un elan retoric pe deplin galic, un efort amplu de reconstrucție europeană. În paralel, Banca Centrală a Spaniei emitea o declarație care avertiza asupra ”agravării crizei” și deplîngea ”lipsa unui plan clar de salvare”. În sfîrșit, vineri, într-un discurs sobru, Cancelarul Merkel a refuzat încă o dată, aventurismul frivol al intervenției ”in cash” și a așezat Germania în spatele unei propuneri de schimbare a Tratatului European care vizează o Uniune Fiscală de facto și sancțiuni împotriva statelor ies din baremurile bugeetare comune. Detaliile vor fi preznetate luni, după o întîlnire cu Președintele Sarkozi. Mini-summit-ul franco-german va pregăti o poziție comună. Vineri 9 decembrie, aceast acord va deveni poziția oficială a Uniunii Europene la reuniunea Consiliului European, întrunirea de la care totată lumea așteaptă clarificarea finală: abandonul confuz sau angajamentul concret.




Piețele s-au grupat pozitiv, ca de obicei înaintea summit-urilor, și anticipează depășirea impasului. Unde sîntem și ce putem spera, în fața acestor intervenții și contraintervenții pe care le-am mai văzut, le-am mai supraevaluat și le-am uitat de cîteva ori pînă acum, sub presiunea următoarei și următoarei serii de summit-uri salvatoare?




E de crezut că de data asta, zona euro se va agăța de plută pe termen (ceva mai) lung. E de pe acum clar că, pe 9 decembrie, liderii politici vor proclama triumful cooperării europene iar piețele vor confirma. Un timp. Căci succesul nu vine e indus din afară. Zona euro va supraviețui dar asta nu pentru că spasmul religios care face din Germania un bun profesor de etică economică și un lider european absent ar fi reușit să deblocheze situația. Relansarea credinței în euro seamănă mai degrabă cu intervenția unor vecini de sistem exasperați, conduși de Federal Reserve - Banca Centrală a Statelor Unite. Operațiunea celor 6 mari Bănci Centrale în frunte cu Federal Reserve nu e o dezvoltare tehnică internă europeană, are un caracter temporar și asigură supraviețuirea creditului bancar european. Restul rămîne de făcut. Iar enormitatea acestui rest pe care Europa a reușit să îl calculeze fără să îl anuleze e a doua sursă ce spune mai clar unde sîntem: într-o fază definită de incapacitatea de răspuns a unei Europe care își stabilește astfel caracterul marginal. Criza, sau, mai degrabă acest episod al crizei, nu se încheie cu o prăbușire asurzitoare dar lasă în urmă imaginea certă a unei Europe diminuate de confuzia proiectului unionist.




Devalorizarea în bloc a Europei poate fi reperată, simbolic și practic, într-un moment anume. În ziua de 23 noiembrie 2011, ziua în care Germania nu a putut vinde decît jumătate din obligațiunile puse pe piață. A fost ziua în care mitul german protector al Europei a căzut, ziua în care piețele au conchis că Germania nu e excepția perfect credibilă într-o Europă necredibilă ci doar cea mai credibilă din participantele la declinul general. Altfel spus, un pasager cu bilet la clasa business pe Titanic. În aceași zi, Jose Manuel Barroso, Președintele Comisiei Europene, se pronunța fără rezerve, în fața Paralemtnului European, pentru lansarea eurobondului, pe care Barroso l-a prezentat, din motive de etichetă politică, sub numele de ” bond de stabilitate”. După cîteva ore, Cancelarul Merkel a calificat ideea drept ”extraodinar de nepotrivită” și ”neliniștitoare”. A fost, deci, ziua în care Germania s-a ridicat împotriva Comisiei Europene, reamintind cine face legea în Europa și cerînd, practic, puteri depline pentru a asigura inacțiunea comună. Pe parcurs, iluzia solidarității europene era aruncată între deșeurile retorice. În aceași zi, Austria era vizitată fără menajamente de piețe și de realitatea negativă a propriului sistem bancar. Reacția austriacă a dus la ordinul de limitare a creditului către Est, zona istorică și naturală de operațiuni bancare a Austriei, zona de profit solid garantat de condițiile puse în capul acordului de admitere a statelor Estului în UE. Decuplarea austriacă de Est nu e, încă, un fapt consumat dar vocația sciziunii europene vest-est e reafirmată. Estul rămîne acea parte neintegrabilă a spațiului european pe care vestul o tolerează în rol de pasager atîta vreme cît e pasager plătitor și o lasă în larg de îndată ce solidaritatea presupune cheltuieli.





Lăsată să comneteze lucruri serioase, ironia spune că singura reușită deplină a construcției europene e Eurovision. Posibil dar agonia proiectului european nu lasă loc de ironie. În schimb, e loc destul pentru tragedia unei lumi care a căutat să se salveze de propriul trecut prin mjloacele care duc direct spre propriul trecut. În discursul de la Toulon, Președintele Sarkozy a invocat criza economică a anilor 30 care a deschis calea spre violența național-ideologică a secolului XX. Referința folosită de Președintele Sarkozy nu e izolată. Ministrul de Finanțe și Ministrul de Externe polonez, Cancelarul german și alți lideri europeni neliniștiți au recurs la aceași analogie. Cercul e suspect și alarmist. Căci


Marea Criză Europeană pe care o parcurgem are toate datele pentru reaprinderea incendiului clasic, mai puțin combustibilul. Inflamația naționalistă e deja vizibilă dar națiunile europene nu mai au vitalismul necesar pentru o nouă scufundare în abis. Războialele europene se duc în presă, fie că e vorba de mini-business-naționalismul britanic vizibil în campaniile presei conservatoare și eurosceptice a la The Sun (În pregătire: Statele Unite ale Franței și Germaniei), fie că e vorba de uber-tîmpenia arogantă de tip la Bild (Toată lumea vrea să ne ia banii!). În ambele cazuri, naționalismul de care se teme elita europeană e un provincialism impotent, nu un uragan revoluționar.Europa nu își mai poate permte masacrele pe care le pregătește. Criza va provoca doar războiae între caricaturiști calificați sau camuflați în editorialiști. Singurul lucru cert și incontestabil e marea declarație de incapacitate a Europei. Europa n-a reușit să ridice o generație de lieri și un programul politic ferite de comoditatea utopiei. O generație și un program în stare să reziste la iluzie, să înțeleagă realitatea și să lucreze în limitele ei.





A fost, iar nevoie, de o intervenție din afară, într-un șir de impulsuri care redresează derivele continentale ale secolului XX, începînd cu exepdițiile militare anglo-americane și Planul Marshall. Sîntem unde am mai fost. America salvează Europa de ea însăși. Neputința repetată a politicii europene a Europei e exasperantă iar Germania rămîne o problemă și la bine și la rău. Rămîne așa, în ciuda comportamentului exemplar al unei națiuni care s-a înrolat onest și energic în proiectul european. Enervarea anti-germană și noua defăimare care permite cele mai scabroase aluzii la nazismul renăscut al Germaniei sînt complet nemeritate. Germania nu e un agresor potențial și nici un aspirator de economii naționale. Dimpotrivă, statul german reunificat plătește acum pentru propria generozitate politică și, mai ales, pentru neghiobia liderilor politici europeni, în momentul reunificării. Condiționînd, atunci, reunificarea, de acceptarea monedei unice europene, liderii generației Mitterand au luat Germaniei dreptul la comportament istoric matur. Cu alte cuvinte, politicienii elitei europene au insistat să ia Germania ostatec pentru bunul mers al Europei și au declarat nul, cu această ocazie, tot procesul democrativc postbelic. Căci, a nu lăsa Germania să crască istoric în condiții normale e totuna cu a spune că am rămas în 1945, cu o Germanie irecuperabilă și incurabilă. Asta a dus direct la situația de astăzi, în care Germania e silită să fie, din nou, forța absolută a Europei, cu precizarea că acum se poate bucura de privilegiul de a plăti tot și de a încasa injuriile de rigoare. În plus, oricine are dreptul de a-l declara pe Wolfgang Shauble, Ministrul de Finanțe german, cel mai periculos om din lume.





După aproape 60 de ani de insistență, un proiect generos e transformat într-o întreprindere fără raționalitate economică. Rezultatul e criza internă europeană și concluzia istorică după care tentația utopică e incurabilă în Europa. Cu deosebirea că, acum, spre desoebire de anii 30, situația bate bine spre ridicol: Europa e sub supraveghere germană iar Germania e sub supraveghere internațională. Nu e cel mai rău aranjament dar Germania, complet cucerită de un puseu predicator, cere Europei să se alinieze în spatele unei noi euroinițiative, imediat după ce euro-inițiativa anterioară a eșuat. Profesorii sînt aceiași, moneda și zona de salvat sînt aceleași, doar consimțămîntul trebuie să fie nou. De data asta, Germania crede într-o Uniune fiscală. Poate va fi așa. Iar dacă va fi așa, noua strucutră presupune un nou Tratat European. Cancelarul Merkel a lansat, deja, ideea. Dar cum va fi aporbat noul tratat? Prin ratificare în Parlamentele Naționale și fără consultare populară (referendum)? Tehnic, e mai simplu și chiar de dorit, însă politic, o asmenea mișcare ar duce proiectul european mult prea departe în afara legitimității democratice. Ce se va întmpla, după construcția Uniunii Fiscale, cu cele 10 state din afara zonei euro? Vom avea două Europe? E realist? Duce această dinamică în direcția bună? Sau rezultatul final va pune pe hartă o Europă fiscală unită și o sub-Europă?





Așa cum era de așteptat, supraviețuirea euro nu e poosibilă fără o formă sau alta de Uniune Fiscală. Problema e că Uniunea Fisală care va salva euro nu va fi răspunzătoare în fața unui stat european propriu zis iar această situație va face și mai evidentă atît inexistența cît și imposibilitatea unei națiuni europene democratice. Asta, în cazul în care cineva mai are timp și chef de asemenea mărunțișuri. Mai degrabă nu. Prinicipiul democratic e destul de alergat zilele acestea, cînd liderii german și francez vorbesc mult despre importanța Europei și despre caracterul esențial al euro dar nu mai ajung la sau nu mai au loc în discursuri pentru democrația europeană. Chiar unul din Părinții proiectului euro, unul din așa numițiii euromandarini, extras din elita rafinată a socialismului intelectual francez, vorbește atît de puțin despre principiul democratic încît e de crezul că viitorul european ne rezervă ceva oarecum birocratic, oarecum, franco-german și oarecum fără grija votului popular.





Un interviu insolent, plasat perfid în The Daily Telegraph, de Jaques Delors, tatăl monedei euro și Președintele Comisiei Europene între 1985 și 1995, perioada demiurgică a statului european unificat, vrea să îl decupleze pe autorul cacofoniei de rezultatele ei. Delors se distanțează de euro, în care nu recunoaște capodopera pe care o plănuise dar recunoaște greșelile altora. Cîteva din remarcile lui Delors spun tot despre mentalitatea și viziunea elitei care a asigurat dezastrul european de astăzi. Astfel, Delors admite că anglo-saxonii aveau dreptatea lor în clipa în care au argumentat că nu poți avea o Bancă Centrală Europeană fără să ai un stat european propriu zis. Însă, declară Delors, există o modalitate ”de a ocoli” această dificultate. E vorba de politici economice comune ”bazate pe cooperarea statelor membre”. Delors e, la 86 de ani, consecvent deluzional. Nu e nimic suprinzător în această miopie și cine va citi mai departe va afla și de ce. Astfel, Delors, care, ca bun socialist, se declară ,în treacăt, cucerit de un citat din Gramsci, ajunge la concluzii extrem de interesante în momentul în care înearcă un diagnostic istoric. E cazul să ne îndoim de viabilitatea Europei? Delors:




“You hear it every day. You hear it in the markets. This is reinforced by populism in certain countries. Whether we like it or not, we are part of the West, and the West could possibly lose its leadership, and it is important that we preserve the values that matter not only to Europe, but to Britain and the United States — the values that are Judeo-Christian in origin — Greek philosophy and Greek democracy and Roman law, and the Age of Enlightenment and the French Revolution.”





Da, exact, valorile iudeo-creștine dar ce caută în lista lui Delors Revoluția Franceză și chiar iluminismul (inamici militanți ai valorilor iudeo-creștine). Nu au ajuns lecțiile mustind de sînge ale revoluțiilor moderne la buna cunoaștere a lui Delors? Această aglutinare largă în care Delors așază laolaltă clasicismul și anticlasicismul, libertatea și ideea socialistă, e tipică pentru intelectul programatic european. Ea poate trece drept toleranță dar nu e decît o enormă imprecizie, o contradicție care pune bazele impasului irezolvabil de mai tîrziu. Adică, de astăzi.






Acum 20 de ani, Francis Fukuyama lansa o teză nesăbuită: sfîrșitul istoriei. Lista pronosticurilor pripite a crescut și include, după cum înțelegem acum, și presupunerea lui Francois Furet, un spirit mult superior lui Fukuyama dar și un om grăbit. Într-o carte celebră, Furet conjuga spre neființă boala europeană a utopiilor. Furet survola istoria utopiilor euopene și tot ce găsea, după dispariția oficială a comunismului, era ”Trecutul unei iluzii”. Ideile lui Furet sînt o eroare. Tocmai eroarea pe care au comis-o, generos, atîtea popoare eliberate de comunism doar pentru a intra în istoria strîmtă a post-comunismului. E greu de admis dar comunismul nu a căzut pentru că popoarele Răsritului au declarat perimată ideologia socialistă. Pentru așa ceva, era nevoie de un șir nou de revoluții burgheze. Cu excepția Poloniei, nici o națiune est-europeană nu avea cum să pună în mișcare ideile și masele care fac o revoluție. În lipsa revoluțiilor, comunismul a căzut victimă expermentului Gorbaciov și reorientării elitelor de partid, scuturate de un eșec economic, nu ideologic. Știm acum că aceași eroare e de găsit și în societățile vestului care au girat fără intervenții critice utopia europenismului pe pilot automat. Lecția secolului XX s-a consumat fără urmări. În ciuda bănuielilor lui Furet, iluziile nu au trecut. Au doar viitor.