29 februarie 2012

Europa e grea






Locul Serbiei e în Uniunea Europeană, cu tot cu minorități. Ceea ce presupune două lucruri compatibile și complementare: un stat sîrb apt de practică europeană și minorități respectate. Destulă lume crede că statutul de candidat la admitere și, mai apoi, admiterea în UE sînt formalități automate. Ideea e falsă, deși, uneori, un anume suflu german a permis Croației și Serbiei să parieze pe apariția unei scurtături care lasă în beznă corupția sau tratamentul minorităților. Cine crede în continuare europenizarea unui stat e o chestiune festivă poate întreba România.



Pe parcurusl unei lungi istorii de neînțelegeri și acomodări, România a învățat să accepte și să respecte constrîngeri în care a descoperit, treptat, avantaje. Mecanismul de Cooperare și Verificare nu e o fericire dar o instalație de îndreptare mai bună nu vom găsi. Dosarul Schengen e, deasemenea, în felul lui, un bun preparator, deși manualul de utilizare e scris doar în olandeză și conține mari erori de ortografie. Recent, un ex-diplomat olandez a conchis că tot ce e viu și îmbrăcat între Balcani și Prut nu e om. N-are rost să ne pierdem umorul. Avem zăcăminte masive în materie, comparativ cu Olanda care e, din acest punct de vedere, un pustiu. Putem conchide, la rîndul nostru, că nici diplomații nu mai sînt ce erau. Putem adăoga, deasemenea, că Europa e un sistem de conviețuire extrem de complex și, în nici un caz, un concubinaj în care partenerii își iartă reciproc viciile.



Cine insistă, totuși, pentru relații suplimentare, poate trece la Țările Baltice, obligate de norme europene să acorde drepturi greu justificabile rusofonilor lăsați în urmă de armata de ocupație sovietică. Locul natural al problematicii baltice e colonialismul. Dacă nu era vorba de Rusia, chestiunea ar fi fost tratată cu vehemența aplicată fostelor puteri coloniale occidentale. Fiind vorba de Rusia, chestiunea s-a politizat iar balticii au trebuit să accepte consensul european. Și Ungaria poate da relații. Recenta retragere de fonduri europene de coeziune a fost aplicată din rațiuni inexplicabile economic și pe deplin explicabile politic. Ungaria e prea de dreapta pentru lumea bună a Europei și, în acest caz, dublul standard devine o practică oficială.




Așadar, Serbia n-are de ce se plînge. Disputa cu România nu e altceva decît salutul de bun venit în antecamera europeană. Și, încă, Serbia are parte de un tratament rezonabil. Astfel, autoritățile sîrbe nu pot susține că află abia acum de problema minorității românești. În primul rînd, pentru că s-au ocupat activ de dezbinarea zisei minorități de un car de vreme. În al doilea rînd, pentru că au pe birou un kilometru de dosare remise, de acleași car de vreme, de autoritățile române. În plus, rezolvarea problemei nu cere eforturi faraonice și nu poate strivi bugetul de stat sîrb. Românii din Serbia sînt o minoritate modestă cu cerințe modeste. Adevărat, palmaresul istoric sîrb tinde să rezolve asemenea probleme prin cu totul alte mijloace dar abia aici e șansa. Căci vocația europeană a Serbiei poate fi demonstrată tocmai prin capacitatea de a rezolva chestiuni minoritare în termeni opuși balamucului și balcanismului.




E România nedreaptă? Dacă e așa, atunci consecvența e nedreaptă. România acceptă rigori europene și se așteaptă ca rigorile europene să fie o normă comună. De aici pînă la șantaj mai e cale lungă. Mai precis, distanța între metrul etalon și topografia care folosește, după caz, piciorul, stînjenul, mila, versta, nodul și, chiar, kilogramul.




Unificarea și armonizarea criteriilor sînt fundamentale în spațiul european. Dar și în afara lui, unde PSD a ratat, încă o dată, opinia comună. Acum cîteva săptămîni, PSD se bifurca pe tema Pactului fiscal european. Năstase și Iliescu erau împotriva, Ponta era aproape de acord. Acum e invers. Ponta afurisește atitudinea guvernului român față de Serbia, Năstase o aprobă. Știm, deci, că în orice privește Europa, PSD funcționează ca două partide care își împart prin rotație puterea și opoziția. Jocul e interesant și util pentru gimnastică internă a partidului. Pentru România, nu. România nu poate fi simultan în interiorul și în afara Europei, după cum cade mai bine uneia sau alteia din aripile PSD.

Cea mai utilă lege inutilă






Adoptarea Legii Lustrației e o surpriză, aproape un șoc, chiar la 22 de ani de la înlocuirea regimului comunist. De unde caracterul neașteptat al acestui act mult întîrziat? Răspunsul e de găsit în cuvîntul care definește, pînă la urmă, cel mai exact așa numita Revoluție anti-comunistă din România: înlocuire. Nu desfințare sau eliminare ci înlocuire. Dictatura comunistă a fost înlocuită de un regim incomparabil mai bun dar nu străin de regimul anterior. După 20 de ani studii, teorii și dezbateri, problema revoluțiilor care au pus capăt comunismului în Estul Europei poate fi redusă la cîteva realități simple: comuniștii nu au fost radiați din istorie - după modelul revoluțiilor radicale, ilustrat, în primul rînd, de bolșevism - ci îndepărtați de la conducere. În diverse modalități și cantități. În cazul României, schimbarea a fost, mai curînd, rodul unui mecanism de sucesiune. Violent dar în familie și, prin asta, profund ipocrit.



Prima și cea mai durabilă consecință a acestui proces istoric, în care se ghicește o catastrofă internă totală, a fost protejarea foștilor demnitari comuniști. După executarea rituală a cuplului Ceuușescu - necesară pentru a mima fondarea unei noi ordini - aparatul de partid a fost, aproape fără excepție, protejat. Accesul la probele care ar fi permis inculparea în masă sau individual a fost blocat. Dosarele Securității române au fost închise și, din cînd în cînd, folosite exclusiv pentru compromiterea adversarilor sau a aliaților rebeli. Justiția a ocolit sau n-a avut ce judeca.



La rîndul lui, Parlamentul a intrat în cea mai lungă și mai puțin sesizată grevă de funcție pe care a traversat-o pînă la năbădăile lui Ponta și a evitat sau tergiversat adoptarea legislației care ar fi permis excluderea foștilor demnitari din funcții publice. Protestele segmentului militant al societății au fost ignorate sau reprimate, sub pretextul dreptului la justiție democratică (amînată pepetuu de guverne întotdeauna legate de interesele fostului regim). Mai mult, partidele socialiste sau social democrate care au preluat o parte a personalului comunist au știut, de la bun început, să preia și electoratul fix sau involuntrar al comuniștilor - acea masă adesea majoritară care s-a identificat existențial cu formula comunismului de stat. Asta a pus bazele politicii electorale colectiviste și pro-socialiste, în interiorul noului decor democratic. Se poate înțelege de aici cît de restrîns e, de fapt, spațiul de decizie democratică în state care au dat, altfel, impresia unei erupții prodemocratice zdrobitoare în 1989-1990. În aceste condiții, amînarea legii lustrației nu poate mira. Dimpotrivă, apariția ei tîrzie e o mare surpriză.




Parlamentul României a reușit să treacă legea, în absența socialiștilor și a aliaților lor liberali. Ambele grupuri sînt prea ocupate cu jocuri diversioniste care caută răsturnarea, înainte de alegeri, a guvernului de centru dreapta. Aflați în grevă parlamentară, socialiștii și falșii lberali care îi sprijină au aflat că Legea Lustrațeiei a trecut în absența lor. Prin urmare, din punct de vedere procedural, adoptarea legii e un accident norocos. Din punct de vedere politic, legea e o victorie pentru reformismul anti-comunist pragmatic lansat de Președintele Băsescu, odată cu prezentarea Raportului Comisiei Prezidențiale asupra regimului comunist, în 2006. E de notat că Raportul a fost primit cu o ploaie de insulte și violențe, într-o ședință de amintire funestă a Parlamentului. Aplicarea recomandărilor Raportului a fost aproape complet blocată ultoerior. La rîndul ei, Legeea Lustrației nu va produce, probabil, efecte. Blocarea accesului demnitarilor comuniști la funcții publice va fi ori imposibilă, dată fiind absența din viața publică a unor persoanje trecute de 70 de ani, ori blocată de justiție. În România regimului politic de succesiune comunistă, justiția e o stație defensivă de filtrare. Și stația își va face treaba, ca deobicei, ferindu-și patronii politici de pericolul transformării decorului democratic în realitate.





Adoptarea Legii Lustrației nu mai poate provoca, deci, cutremurul-epurare pe care l-ar fi putut genera în anii '90. Pe de o parte, pierderea e uriașă, pentru că, fără activul comunist reinstalat prin revoluție, România ar fi evitat stagnarea gravă cu care au început timpurile de denominație democratică. Faimoșii 7 ani pierduți atunci (1989 - 1996) au cîntărit enorm, poate decisiv, pentru o țară care a pierdut, practic, startul și e de atunci încoace, în situația de a recupera, de a se redresa sau de a se alinia. Din acest punct de vedere, regimul imediat postrevoluționar poartă o răspundere gravă pe care o tratează, în continuare, cu un cinism respingător. Poziția standard a fost repetată, imediat după adoptarea Legii Lustrației, de Ion Iliescu, fost Președinte al României și, pe mai departe, titular al unei ipocrizii fundamentale. În cuvintele lui Ion Iliescu:



"Ar fi fost oarecum rațional să se discute despre o asemenea lege în primii ani de după căderea dictaturii, după 1989, anii '90. Așa încît mie mi se pare în general aberantă și inutilă o asemenea lege într-un cadru democratic de politică deschisă și cînd se pronunță fiecare și este mai ales cenzura populară care decide asupra tuturor lucrurilor. Mi se pare absolut inutilă o asemenea lege astăzi, la 22 de ani după revoluție"





Evident, e tîrziu, deși nu chiar atît de tîrziu pe cît și-ar dori Ion Iliescu să credem. Dar chiar dacă ar fi prea tîrziu, a cui e vina? De ce n-a fost adoptată Legea Lustrației la timp, în așa fel încît Ion Iliescu să fie satisfăcut și să nu mai aibă motive de nemulțumire, astăzi? Cine a împiedicat dezbaterea și articularea legii, la începutul anilor '90? Cine a respins categoric și a denunțat brutal faimosul "Punct 8" al Proclamației de la Timișoara care cerea eliminarea pe 5 ani din viața publică a foștilor demnitari comuniști? Răspuns: grupul din eșalonul doi comunist condus de Ion Iliescu. Prin urmare, același personaj care a blocat lustrația la începutul anilor '90 remarcă, astăzi, senin că lustrația e o prostie, întrucît n-a fost aplicată la începutul anilor '90. Cinismul lui Ion Iliescu e egalat doar de mediocritatea șefului de stat care a ratat cu bună știință șansa de a fructifica în folosul propriei națiuni șansa libertății. Cu un Ion Iliescu epurat măcar 5 ani din 7, România ar fi fost mult mai bine instalată în secolul XXI




Pe de altă parte, Ion Iliescu are dreptate, fără să o înțeleagă, într-un fel profund și tragic. Legea Lustrația e inutilă, din rațiuni mult mai importante decît obstrucțiile urzite de aparatul politic al lui Ion Iliescu. Căci lustrația și legea care o codifică nu pot fi un obiectiv despărțit de realitatea da facto. De lustrat nu pot fi lustrate decît lumile care au pierdut deja. Legea lustrației nu e nimic mai mult decît expresia legală a unei realități anterioare și victorioase. În absența acestei prime victorii, lustrația devine obsesia, frustrația și apoi obiectul de cult al unei minorități care știe ce ar fi bine și cine împiedică binele dar nu poate modifica realitatea pentru că nu e în fruntea ei. România ilustrează perfect acest caz în care obiectivul tinde să ia locul premizelor, altfel spus situația în care o minoritate încearcă să promoveze postfactum valori pe care societatea le-a respins o dată.




Adevărul despre esența socială a României e, în continuare, extrem de nerostit și de incomod. România a fost complet transformată de dictatura comunistă care a creat o realitate negativă dar incontestabilă. Prin urmare, în momentul în care regimul comunist a fost scos la licitație de istorie, societatea românească nu conținea nici o forță și nici un grup revoluționar propriu zis, ci numai aspirațiile personale ale unei minorități neorganizate. De aceea, preschimbarea regimului comunist a fost opera singurei forțe organizate care venea din interiorul partidului și, din același motiv, acest grup s-a putut bizui ușor pe mase, pe majoritatea reeducată de comuniști. Adevărat, din clipa revoluției și, apoi, pe toată durata anilor '90, minoritatea prodemocratică a încercat să recupereze terenul dar așa ceva a fost imposibil. Dorința a contrazis o realitate de necontrazis. Adevărul e că societățile și formulele lor de conducere nu se schimbă și nu cad decît în urma revoluțiilor efective. Așadar, o revoluție efectivă ar fi făcut inutilă legea Lustrației sau i-ar fi rezervat rolul de paravan juridic. N-am mai fi avut ce discuta acum, după 20 de ani, pe marginea unui apitol închis. O revoluție simulată, după modelul românesc, e, dimpotrivă, de-a dreptul perversă. Ea consfințește o ordine inautentică în raport cu numele de pe firmă însă perfect fidelă realității interne. Ea mizează pe blocarea modernizării și pe întreținerea raporturilor care au născut-o. Societățile care merg înainte pe această cale au un comportament schizofrenic în care valorile și instrumentele democratice fac foarte bine treaba grupului care a închiriat tema libertății pentru a-și perpetua dominația.



Exemplul imediat e atacul asupra celor mai activi promotori ai democrației, prin mijloacele puse la dispoziție de Legea Lustrației. Astfel, un amendament inclus în ultima clipă în Legea Lustrațeiei prevede suspendarea pe 5 ani din funcțiile publice a foștilor procurori din anii regimului comunist. Amendamentul o vizează direct pe Monica Macovei, actual europarlamentar și, acum cîțiva ani, un Ministru al Justiției detestat de rețeaua de interese, corupție și privilegii care dă baza sistemului politic românesc. Acest procedeu care îi pune în cauză, în numele justiției, pe cei ce vor justiție, e posibil numai într-o lume care stă între lumi. Fără o ruptură clară în 1989, jocul de culpe și răspunderi rămîne ambiguu. Nimeni nu se poate elibera de trecut și oricine poate folosi trecutul pentru a-i condamna pe cei ce vor să elibereze prezentul de tirania trecutului.




Oricare ar fi întîrzierile și paradoxurile irezolvabile, Legea Lustrației e, totuși, un bun cîștigat. Ceva din ce ar fi trebuit să fie demult a apărut, acum, în prim plan și va curăța măcar o palmă de loc. E puțin dar e puținul pe care se poate construi.

28 februarie 2012


Șpaga transparentă






Capacitratea de repliere în imaturitate a dlui Victor Ponta e îndărătnică și antologică. După cîteva semne încurajatoare de maturizare, Ponta a revenit la albie, alunecînd pe un amestec dubios de idei periculoase. Reîntîlnirea lui Ponta cu propria imaturitate a venit odată cu declanșarea unei operații remarcabile: USL încearcă să iasă din propria încercuire.




Totul a început cu lansarea grevei parlamentare, parte a pachetului de zgomot și farsă cu care USL a încercat să dea peste cap ordinea politică. Între timp, greva parlamentară s-a dovedit un dezastru de imagine și USL a aflat că s-a pus singur într-o poziție penibilă. Pînă și Victor Ponta a realizat că trebuie găsită o cale de ieșire, o retragere sau o răsturnare de imagine care ar putea reduce pierderile. Ce era de făcut? Revenirea în parlament? Nu. Ar fi fost prea cinstit și umilitor. Atunci? Desigur, șpaga - cea mai veche și mai intimă deprindere a grupului. Așa a apărut ideea generozității greviștilor care se lipsesc de cîștiguri, le donează și continuă greva pe gratis, din rațiuni pur politice și patriotice.




Victor Ponta a anunțat că greva continuă dar a ordonat parlamentarilor USL să își doneze indemnizațiile și i-a avertizat pe parlamentarii PSD că vor fi excluși din partid în cazul în care rămîn lipiți de indemnizații. Nu e clar de unde vom afla cine, cît și cui a donat. Pare, în schimb, destul de limpede că marele impuls caritabil al parlamentarilor USL va fi uitat în cîteva zile. Ce rămîne e o idee extrem de periculoasă: mita publică sau șpaga transparentă. Căci, ideea lui Ponta nu e altceva decît încercarea de a cumpăra de la public o părere mai bună în contra unei sume derizorii de care parlamentarii USL se pot lipsi. Cu acest prilej, Ponta a evaluat costul opiniei publice și a făcut o ofertă în clar.




Tocmai acest soi de practică, în care problemele publice sînt aduse la un preț oarecare și apoi date la plată e pilonul programului politic al PSD-PNL-USL. Arvunirea grupurilor profesionale și de vîrstă, a alegătorilor, ziariștilor, organizațiilor civile și, în cele din urmă, a întregii societăți a fost dintotdeauna realitatea din spatele programelor stufoase de guvernare ale socialiștilor lui Iliescu, Năstase, Ponta, Tăriceanui și Antonescu. Imaturitatea lui Ponta e în formă și a reușit să dezvăluie, din timp, intențiile noii abordări USL. Ele sînt neschimbate și coincid cu filozofia de bază a socialismului ctitorit de Iliescu în 1990: societățile nu trebuie guvernate spre viitor ci cumpărate la preț mic, acum și aici.




Greva parlamentară a USL e un detaliu. Greva de participare politică și democratică a socialiștilor de după 1990 e un proces mult mai larg. Și cel mai grav blocaj al politicii românești. Această grevă de zel, onestiate și participare care dă românilor guvernele licitației socialiste a început demult, în 1990. Și continuă.

27 februarie 2012

Victor Ponta în Mișcarea Populară !





Cu excepția faimosului caz Iliescu, nimeni nu e ireversibil și nimic nu e incurabil. Asta înseamnă că pînă și Victor Ponta are șansa lui de reformulare. Acest adevăr suprinzător dar cert trebuie rostit și salutat din două motive.



Mai întîi, pentru că el semnalează o greșeală pe care autorul acestor rînduri o recunoaște deschis. Astfel, imaturitatea domnului Ponta, mereu comentată în acest spațiu, a încetat - spre dezamăgirea prudentă a comentatorului. Asta nu înseamnă că maturizarea dlui Ponta a țîșnit spre finish ci doar că imaturizarea aceluași domn Ponta și-a domolit galopul. Celebrul discurs echilibrat susținut de dl Ponta în Parlament, la învestitura guvernului Ungureanu, a fost urmat de o serie de remarci tactice și politice ponderate sau de-a dreptul inteligente. Tocmai de aici decurge al doilea temei de recuperare a persoanei politice Ponta.



Victor Ponta devine, pornind de la propriile declarații, un om de dreapta. Mai multe puncte ale programului său economic sînt identice sau asemănătoare cu teze din programul de guveranre prezentat de Primul Ministru Ungureanu. Mai multe declararții recente ale dlui Ponta își găsesc echilibrul gramatical și economic întro zonă de bun simț vecină dreptei. Același număr de declarații sînt evident necomestibile pentru PSD, partidul condus formal de dl Ponta și efectiv de fixațiile socialiste ale duetului Iliescu/Năstase - așa cum au putut fi ele recent degustate în discuțiile despre poziția României în chestiunea semnării Pactului de guvernanță european. Iliescu și Năstase se simt datori să asigure datoriile vitoare ale României și nu pot accepta în ruptul capului și al BNR un angajament de bună contabilitate națională. Victor Ponta nu e nici el sută la sută convins dar pare atras de perspectiva unei economii cu parametri stabili și decenți. Așadar, noua noastră geografie opoziționistă arată în felul următor: la periferia dreptei - Victor Ponta, la stînga lui Ponta - PSD, la stînga PSD - fostul Partid Liberal, la stînga fostului Partid Liberal și mult în afara oricărei hărți - Crin Antonescu, cîndva posibil Președinte al României, curînd amintire amuzantă a lumii politice românești.



Această nouă distribuție, cere răspuns. Reașezarea politică nu poate întîrzia. În fond, dl. Ponta, în capacitatea sa de potențial om de dreapta, e stingher și incompatibil cu propriul partid. În schimb, dl Ponta se apropie, atît verbal cît și intelectual, de sfera dreptei. Iar spațiul de primire și triere al dreptei nu poate fi decît proiectul Mișcării Populare. Fără urmă de ironie și, deocamdată neoficial, următorul pas logic în dezvoltarea Mișcării Populare ar putea fi cooptarea dlui Ponta. Pentru a spune lucrurilor pe nume: Victor Ponta merită admiterea în Mișcarea Populară, poate, chiar, Carnetul de Membru nr.1.



O asemenea decizie ar face dreptate procesului de redefinire prin care trece dl. Ponta și l-ar elibera, totodată, de presiunile socialiste din propriul partid. Aceași mișcare ar aduce dreptei o minte încă tînără și reeducabuilă. În măsura în care se va apleca asupra acestei variante, dl Ponta ar putea deveni exact ce și-ar dori dar nu își poate permite să declare în calitate de lider PSD: un adversar al impozitelor, un prieten al economiei competitive și un aliat al tinerilor care împing România în direcția bună.




Victor Ponta poate fi unul din atuurile Mișcării Populare, în calitate de renegat socialist, pe urmele atîtor oameni inteligenți care și-au reprimat imaturitatea sau demagogia și au adunat curajul de a face un bine țării lor, prin politica dreptei. Victor Ponta e compatibil cu Mișcarea Populară și asta face din el un candidat credibil.